Despre cum era ea o bicicletă normală pentru vremea respectivă (acum aproape 30 de ani) şi chiar destul de modestă.
Despre cum la un anumit moment din existenţa ei, i-a fost ataşat, într-un mod mai barbar (=sudat) şi un scaun pentru copii...şi cât s-a mai bucurat copilul aici de faţă de scaunul respectiv...
Despre cum, în vreo 3-4 ani, când a apărut şi a doua buburuză, ea, bicicleta, a devenit mijloc de transport pentru doi copii şi un bunic...
Despre cât de faină şi ascultătoare era...
Despre cum, în încă câţiva ani a revenit la statutul de bicicletă pentru o singură persoană, dar nu s-a simţit deloc bătrână şi se angaja sprintenă şi voioasă în competiţii cu bicicletele mai tinere ale celor două buburuze...Despre cum de multe ori câştiga...
Despre cum eu nu am reuşit eu niciodată să învăţ să mă car cu ea, dar nu i-am purtat nici un fel de râcă...
Despre cum mi-a părut rău când nu a mai avut stăpân şi nu am putut să o iau cu mine, dar ştiu că a fost mai bine pentru ea să rămână în mediul bucolic cu care a fost obişnuită, decât să o învăţ la bătrâneţe cu un garaj prea îngrămădit şi un oraş nerespectuos.
despre cum va rămâne ea tot timpul...bicicleta bunicului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu