1. Ieri în timp ce ședeam la un salon așteptând-o pe doamna de mă jumulește periodic și metodic să termine de schingiuit pe altcineva, asist la o discuție...la una din tantile de tundea vine o doamnă, se așează pe scaun și face greșeala să o întrebe pe coafeză/frizeriță/ce-o fi vrând ea să fie ce a făcut în weekend. Atât i-a trebuit ăsteia. Cu o ciudă de-a dreptul sălbatică zice: Ce duminică dragă că uite a trebuit să merg la spital cu bunică-miu de două ori, că se tot făcea că moare. Da, da, îi era într-adevăr rău că doar o luat antibiotic vreo 2 săptămâni și orice încerca să mănânce, vomita, dar chiar să mergem de 2 ori la spital cu el...Tot plângea acolo aiurea și se văicărea.
Auzi tu vacă, vacă grasă autistă, vacă ce ești, tu cu beșinile tale de mare doamnă și stilistă, dacă nu te sensibilizează faptul că domnul are 90 de ani și că e bunicul tău, măcar gândește-te că poate o să ajungi și tu să aibă grijă alții de tine...și atunci crezi că ar fi fain să te lase cu scutecul ud și curgându-ți în voie din gură, doar pentru că este duminică și nepoții tăi ar vrea să stea cu dânsa la soare?!
2. Vin eu astăzi agale de la cumpărături. În spate ghiozdanul cu un bax de 12 hârtii igienice (cine știe cum vin vremuri căcăcioase) și o sticlă de vin alb demisec, iar într-o plasă unele, altele d-ale gurii...aaa și mâncând niște chipsuri, pentru că e important să te hrănești sănătos, chiar dacă ești pe fugă. Și trec pe lângă o bătrânică. Făcea câte 2 pași mici și se oprea, își trăgea sufletul, mai făcea 2 pași și tot așa. Trece cumva pe lângă mine gândul că aș putea să o ajut, dar parcă chipsurile erau mai importante. Și merg mai departe. Mă întorc să văd de bătrânică. 2 pași, pauză de respirat, 2 pași...același ritm...mă gândesc: se descurcă ea.
Vocea 2 (a bună): probabil așa își zic toți și nici naiba nu întinde o mână de ajutor....
Vocea 1 (a cu mai multă durere-n...suflet): A și vrei tu să te găsești mai interesantă acum. Hai fată acasă...mânci și tu ca omu”, faci duș, sigur stă baba pe aproape...
Trec strada. Mă uit din nou. Același ritm. Mă mustră vocea 1...să-i zicem conștiința. Trec strada înapoi, mă duc la băbuță: Săr”na, pot să vă ajut cumva?
Băbuța: Nu, mulțumesc frumos, stau după al doilea colț.
eu: Chiar și așa, nu ma grăbesc, pot să dau o mână de ajutor.
Si uite așa primesc 2 plăsuțe destul de ușurele și o acompaniez pe doamna, care începe să-mi povestească de pregătirile de Paște. E plăcut să o ascult, pentru că-mi aduce aminte de bunica și îmi place să mă gândesc că ar fi găsit și ea pe cineva să o ajute și asculte în caz de nevoie. Și așa, copăcel, ajungem la primul colț și începe să-mi povestească ea cum tot cartierul a fost acaparat de țigani, cum nu se mai poate înțelege cu ei, cum au întrebat-o dacă e singură, ce o să facă cu apartamentul, cum un vecin a trebuit să vândă apartament cu 4 camere, în care cică o stat Ceaușescu pe vremuri, cu doar 15 mii de euro acum 3-4 ani, țiganilor, evident, pentru că nimeni altcineva nu ar cumpăra acolo...și așa ajungem la scară. Oprește o mașină cu ceva puradei la pubertate. Doamna își dorește să aștepte să urce ei primii. Ei nu urcă. Mai stăm, mai povestim. Vine un altul, intră în mașină, deschide geamul și se hlizește la noi. Mai stau un pic. Hlizitul continuă. Mă apucă un sentiment ciudat de film românesc prost cu țigani și mizerie. Mă dezgust și mi se face frică. O las pe doamna la scară, îngăim ceva cum că m-aș grăbi, îi urez sărbători fericite și plec. Mă simt rușinată că dau bir cu fugiții, întristată că ajungi să-ți fie frică la bătrânețe, în propria casă.
Ingrată este bătrânețea asta, prin simpla ei existență, nu mai e nevoie ca și lumea din preajmă să-ți mai pună bețe în roate. Măcar de liniște ar trebui să ai parte și de nepoți care să te sune din când în când și se te ajute cum pot, chiar dacă asta le incomodează programul și viața. Din păcate nici asta nu se poate, iar atunci toate iau parcă o turnură sinistră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu