Model matematic pentru ego

...trebuie să mai lucrez la titlu, dar model matematic sigur e.

Cum am ajuns aici? Păi mă gândesc de ceva timp la ideea din postul de față, iar în ultima perioadă am fost desemnată să propun un model care să se aplice într-un anumit domeniu....așa că astăzi în timp ce-i povesteam eu toate chestiile astea lui G, așa cum povestesc în general femeile, trecând haotic de la un subiect la altul, de la chiloți la gătit, de la statistică la ciocolată, m-a lovit: Da măi, asta e, aș putea propune un model care să vină în întâmpinarea, să corecteze o carență umană. Pentru că asta e treaba în modelele matematice: poți porni de la orice ți se năzare, adaugi câteva argumente logice, îi troznești o probabilitate și voila de vezi modelul matematic.

Deocamdată am doar premisa și anume că nu-mi place tot timpul cu mine. Uneori când mai schimb atmosfera, m-aș lăsa acasă, aș pleca fără...mine. Adică?! E destul de simplu. De câte ori te-ai surprins spunând: ce bine mi-ar prinde o schimbare...un alt job...o altă țară...un alt iubit/iubită...o altă culoare la păr...o altă viață?!

Și ca atare demisionezi, schimbi prefixul numărului de telefon, lași în urma ta un loc liber într-un pat dublu, te faci blond(ă), îți cumperi o motocicletă/tricicletă și te aștepți la...la ce?

Schimbările de genul acesta sunt în general doar de suprafață. Oriunde ai fi și orice culoare ai avea la păr, ești până la urmă tot tu. Tu cu aceleași dileme, defecte și calități, cu același abilități de integrare și socializare, cu aceleași apucături. Bine, dacă în noua casă nu mai ai draperii, nu o să mai ai obsesie cu aranjatul lor, dar sunt convinsă că o să găsești altceva, poate ciucurii de la covor... Problemele, slăbiciunile, nesiguranțele, durerile, vânătăile, bucuriile, toate vin cu tine. Te urmăresc. Sunt fantomele tale, care uneori pot ajunge chiar să te hărțuiască.

Apăi, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin din proprie inițiativă, le-am făcut mai pe toate cele de mai sus (la partea cu blonzirea mai lucrez). Sunt în altă parte și sunt tot eu. De aici pot să afirm cu toată tăria că din când în când, cel mai mare cadou pe care ți l-ai putea face este să pleci fără tine. Să te lași acasă pentru o săptămână. Să te mai întorci o dată înainte să urci în taxi spre aeroport, doar ca să te vezi în geam, tristă și părăsită și după să fugi cât te țin picioarele. Să fugi ca dintr-o relație proastă: cu sentimente amestecate de tristețe, vinovăție, ușurare și eliberare. Să fugi știind că o să ai un moment de libertate și de liniște.

O perioadă limitată bineînțeles, pentru că până la urmă ce ar fi viața mea fără mine?!

Astea-s premisele...modelul - to be built...la fel ca și mașina timpului...