Alexis Zorba - Nikos Kazantzakis

Tocmai am terminat de recitit cartea. M-a impresionat profund. Din nou.

A mers greoi, pentru că sunt idei care trebuie rumegate, sensuri de atașat vieții.
A mers lejer, pentru că este mult prea plină de pasiune primitivă, puternică, devoratoare.

Mi-ar plăcea să pot trăi ca Zorba, să pot ”să tai sfoara”, să fiu un pic nebună, să pun totul la bătaie, dar ”creierul e-un băcan, el ține registre, am plătit atât, am încasat atât, iaca profiturile, iaca pierderile! E-un mic băcan prevăzător; el nu pune totul la bătaie, păstrează întotdeauna rezerve. Ăsta nu taie sfoara, nu! o ține strâns în mână, canalia. Dacă-i scapă, e pierdut, nefericitul, s-a zis cu el! Dar dacă nu tai sfoara, fii bun și spune-mi, ce gust mai are viața? Gust de mușețel, de mușețel searbăd!” (p. 306)

Înțelegeam că Zorba ăsta era omul pe care-l căutam de atâta amar de vreme fără să-l găsesc. O inimă vie, o imensă gură lacomă, un suflet mare în stare brută. (p. 15)

”Asta-i libertate, gândeam eu. Să ai o pasiune, să aduni grămadă monedele de aur și, deodată, să-ți învingi pasiunea și să azvârli comoara în cele patru vânturi. Să te eliberezi de o pasiune, pentru a te supune alteia, mai nobilă. Dar nu cumva este și asta tot o formă de sclavie? Să te sacrifici pentru o idee, pentru neamul tău, pentru Dumnezeu? Sau, cu cât stăpânul se plasează mai la înalțime, cu atât funia sclavului se lungește? Ar putea atunci să se zbenguie și să zburde pe o arenă mai încăpătoare și să moară fără a da de funie. Asta se numește așadar libertate?” (p. 26)

- Să-mi fie îngăduit, jupâne, zise el (Zorba), pare-mi-se că n-ai un creier prea vârtos, curată piftie. Câți ani ani?
- Treizeci și cinci.
- Ei! atunci nu se mai îndeasă niciodată. (p. 57)

- Da” tot e bine, zise el (moș Anagnosti), că putea să mă facă orb, sau tâmpit, sau cocoșat, sau și mai rău - ferească Dumnezeu! - putea să ma facă fată. (p. 63)

Nici cel mai mare profet nu le poate oferi oamenilor decât o lozincă, și, cu cât această lozincă va fi mai imprecisă, cu atât profetul va fi mai mare. (p. 65)

Cât de voluptoase și de încărcate de tristețe sunt aceste ore de ploaie fină! În inimă ți se redeșteaptă toate amintirile amare, îngropate în suflet - despărțiri de prieteni, zâmbete de femei care s-au stins, speranțe care și-au pierdut aripile ca niște fluturi din care n-a mai rămas decât viermele. Și acest vierme s-a așezat pe frunzele sufletului meu și le roade. (p. 93)

... totul e simplu în lumea asta, jupâne. De câte ori să ți-o spun? Nu mai complica totul! (p. 119)

O dată în plus îmi dădeam seama cât de adevărată e străvechea legendă: inima omului e o groapă plină de sânge; pe marginile acestei gropi cei ce ți-au fost dragi și au murit stau lungiți pe burtă să bea din sânge și să reînvie; și cu cât mai dragi îți sunt, cu atât mai mult sânde îți vor bea. (p. 123)

Nu duceam lipsă de nimic. Dar o dorință arzătoare m-a ros de când mă știu: să văd și să ating cât mai mult pământ și cât mai multă mare cu putință până o fi să închid ochii. (p. 143)

Eu unul gândesc că numai acela care vrea să fie liber e făptură omenească. Muierea nu vrea să fie liberă. Așadar, muierea e făptură omenească? (Zorba - p. 157)

- Tot ce e frumos în lumea asta este născocit de Diavol: muierile frumoase, primăvara, purcelul prăjit, vinul, în toate astea e mâna Diavolului. În vreme ce bunul Dumnezeu i-a făcut pe călugări, posturile, ceaiul de mușețel și muierile urâte, pfui! (Zorba - p. 219)

- Ideea e totul, zise el. Ai credință? Atunci o așchie de ușă ponosită devine moaște sfinte. N-ai credință? Toată Sfânta Cruce nu-i decât o ușă ponosită. (Zorba - p. 227)

- Eliberat de patrie, eliberat de popi, eliberat de bani. Trec prin ciur. Cu cât trece vremea, cu atât e sita mai deasă. Lepăd tot ce-i rău în mine. Cum să-ți spun? Mă eliberez, devin bărbat. (Zorba - p. 230)

- Haide, să scoatem gulerele scrobite și cravatele! Să scoatem măștile de oameni serioși! Nu face nimic dacă n-ai cap, pălărie să ai. Jupâne, lumea asta merită un scuipat. (Zorba - p. 233)

”N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ți deschid ușa; n-ai să-mi stingi focul, n-ai să mă dobori!” (Zorba - p. 298)

Ce este așadar această crâncenă taină, viața? Oamenii se întâlnesc și se despart ca niște frunze gonite de vânt; în zadar se ostenește privirea să păstreze chipul, trupul, gesturile făpturii iubite; în câțiva ani nu-și mai amintește dacă avea ochi albaștri sau negri. (naratorul - p. 305)