O experienţă personală - Kenzaburo Oe

Există cărţi care nu-ţi oferă nici un fel de confort, nu te invită la o cafea, nu-ţi dau o pătură să te înveleşti dacă ţi-e frig, nu îţi oferă nicio plăcere imediată sau ulterioară. Seci! Şi nu, nu ca vinul sec, deşi rămâi după ele cu o mahmureală mintală pe care uneori o cari cu săptămânile după tine.

Eu cred că acestea sunt cărţile care reuşesc să mişte ceva în noi, nu comode, nu plăcute, dar stimulatoare. Te stimulează să gândeşti, să simţi şi, implicit, să evoluezi.

Aşa este O experienţă personală a lui Kenzaburō Ōe.

O broşurică, ai zice că o dai gata până termini ceaiul, dar nu o poţi îmbuca deodată. Trebuie să mai ieşi la aer, să iei o ciocolată, să suni un prieten, să mai bagi un South Park.

Este într-adevăr povestea unei experienţe personale a autorului: la 27 de ani aşteaptă să-i nască nevasta. În această aşteptare, cutreieră străzile şi se gândeşte că nu va mai avea niciodată şansa să plece să experimenteze Africa. În timp ce el cumpără 2 hărţi rutiere cu Africa, zidurile închisorii personale se consolidează şi mai mult prin apariţia unui fiu născut cu ceea ce doctorii numesc hernie cerebrală. Viitorul copilului pare a fi cel de legumă, iar doctorii care au asistat la naştere îl încurajează să-l lase să moară. Întreaga responsabilitate pică pe umerii lui, soţia nefiind informată. Caută consolare la o fostă iubită/prietenă, chiar se mută la ea, îşi minte soţia - încă internată, se îmbată, vomită în timpul unui curs (este profesor), demisionează să nu fie dat afară, mută copilul în alt spital şi aici refuză operaţia. Îl externează şi, cu ajutorul prietenei, îl duce la o clinică privată, unde un medic cu o reputaţie îndoielnică ar trebui să-l ajute să-şi găsească sfârşitul.

Oricât de seacă ar fi cartea, sau poate tocmai de aceea, simţi tot ce simte autorul. Nu există nici un fel de poleială, îi vezi şi îi înţelegi dilema. Ce să facă el o viaţă-ntreagă cu o legumă?

Şi, în timp ce stă la birt împreună cu prietena lui, aşteptând un telefon de la doctor, care să-l anunţe că treaba a fost rezolvată, se hotărăşte să nu mai fugă:

Dacă vreau să mă lupt cu monstrul ăsta în mod cinstit nu prea am de ales: fie îl strâng de gât şi-l omor cu mâinile mele, fie îl accept şi încerc să-l cresc. Am înţeles asta de la bun început, dar n-am avut curajul s-o accept. (p.183)

O căutare pe Google şi am aflat că fiul autorului, cel care se naşte şi este operat în această carte, este un cunoscut compozitor japonez - autist, epileptic, cu deficienţe fizice şi mintale.