Trebuie că sunt o frustrată

Altfel nu-mi explic de ce:

- simt că mă zgârie pe retină iegării și treningurile. Nu știu care mai mult, deși la o bătălie cinstită, 1 la 1, iegării ies net învingători, mai ales că nu contează ca ești anorexică sau focă eșuată, clar o forțezi cu niște iegări, pentru ca negru slăbește (și dacă-l porți vreo 2 săptămâni, mamă, mamă cum fug ele kilogramele). Ca să nu mai vorbim că nu are importanță cât sunt de ordinari iegării sau cât de tare se infig în părțile tale intime (fată, de ce tot scoţi degetul de cămilă la plimbare? mai lasă-l şi tu acasă, că încep să plângă copiii pe stradă!). Adevărul e că iegării că dau bine cu orice - cămăși, sacouri, sutiene, merg la orice, fată!

- mă obosesc părinții care postează poze pe facebook de când juniorul are 2 săptămâni în uter (minim 300 / semestru, să vadă tot omu' evoluţia), ca să nu mai vorbim de avalanșa de după, bineînteles, însoțită de comentarii, ca și când  ar vorbi copilul, iar el de-abia reușește să facă pârț fără să plângă. Bine că nu am văzut înca filmulețe cu facerea, dar mai e timp!

- simt nevoia femeile cu burta la gură să-și facă poze semi-dezbrăcate. De ce e musai să fii sexy și gravidă? Da, te simți neîndemănatică și mare, dar gândește-te câte câștigi, ce relație stabilești cu Gogu, cum te schimbi - de preferabil în bine și nu într-o atotștiutoare. Pozele sexy, o mai fi timp pentru ele și după, dacă nu bagi în tine ca-n goapa Marianelor. Iar pe de altă parte, dacă nu ești Demi Moore, nu ai cum să fii sexy gravidă. Poți să te sprijini de un perete, să ridici piciorul sau să te uiți languros la aparat, că pur și simplu nu ai cum!

- fetele care intră într-o nouă relaţie brusc nu mai înţeleg comprimisurile din alte relaţii, deşi numai ele ştiu câte au înghiţit la un moment sau altul din trecut. Faină memoria asta, mai ales pentru că vine cu un burete inclus! Dar despre asta mai în detaliu altă dată.

Eseu despre orbire - Jose Saramago

Se face că o molimă de orbire albă pune stăpânire pe o ţară-ntreagă. De vreme ce se pare că se ia, alege şi guvernul o soluţie mai la îndemână: îi strânge pe primii orbi şi-i bagă la carantină într-un fost spital de nebuni. Nu există servicii sanitare, nici vreo autoritate care să stabilească ordinea internă. Totul devine în scurt timp ca o junglă de beton plină de căcat şi violenţă. Nevasta medicului e singura care îşi păstrează vederea de la început şi până la sfârşit, ca pentru a fi martorul ocular al degradării omeneşti. Ce noroc pe ea!

Băi G, să ştii că m-a cam obosit şi plictisit. Să fi fost şi că am văzut filmul înainte (Blindness -2008). Nu mă prea ajută pe mine memoria, dar în limitele posibilităţilor ei, cartea şi filmul sunt cam aceeaşi chestie. Deci, aşadar şi prin urmare, ştiind deznodământul (jur că nici să mă jupoi cu unghiera nu înţeleg cum poţi să citeşti sfârşitul înainte şi să mai continui să citeşti) şi desfăşurarea acţiunii, cartea mi s-a părut mai slabă decât Eseu despre luciditate, de acelaşi domn.

Morala: Nu poţi să ştii niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie să aştepţi, să laşi timpul să lucreze, timpul e cel care porunceşte, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărţile din pachet, nouă ne revine să ne inventăm jocurile cu viaţa, a noastră. (p. 264)

Am dus-o!

A fost aşa cum trebuia să fie. Am fost toţi 3 de faţă. Am condus-o pe ultimul drum împreună.
Adevărul e că ne-a cam luat prin surprindere, deşi ne aşteptam. A fost un pic cu panică, n-am ştiu cum să ne organizăm mai repede. Am ezitat. Ne-am întrebat dacă e decizia bună. Fiecare dintre noi a căutat soluţii să evităm situaţia. Fiecare ştia că asta e.
Iniţial am luat eu volanul. Îmi tremurau mâinile şi mi se părea nefiresc. Atunci a trecut tata pe scaunul şoferului. A condus-o pe ultimul drum cel care a condus-o şi pe restul drumurilor timp de 29 de ani. A fost aşa cum trebuia să fie!

Fiecare trebuie să învețe câte ceva în viața asta...

...eu trebuie să învăț să plec.

Amintiri

- Mă puteţi lăsa la ieşirea din sat?
- Da, domnişoară.
Opreşte exact în dreptul cărăruii care duce la cimitir. Mulţumesc, salut şi cobor din autobuz. Este foarte cald şi adie vântul. Simt mirosul de câmpie încinsă, de vară, mirosul copilăriei. Singură pe potecă, cu o mână plină de flori, mă îndrept spre poarta neagră şi scârţâitoare. Îmi vizitez bunicii. Este săptămâna dinaintea Paştelui şi mă întâlnesc cu părinţii mei să curăţăm de iarbă şi să ducem flori. Mâine bunica ar fi făcut 82, dacă n-ar fi murit acum 7 ani.
A fost cel mai violent moment din viaţa mea. Au trecut ani până să am din nou acces la amintirile frumoase, la toată copilăria mea, la tot ce mi-a dat. Prea mult timp i-am făcut o nedreptate reducând-o la amintirea ultimelor luni, la durerea ei,  la aşteptare, la telefonul primit într-o zi de septembrie, la şoc, la mirosul de lumânări, la una dintre ultimele noastre discuţii: De tine îmi pare cel mai rău, tu o să suferi cel mai mult. Nu degeaba m-a crescut. Mă ştia prea bine. Ştia că odată cu ea voi pierde şi ultimul suflu al copilăriei. Nu cred că bănuia că voi arde legături şi voi îngropa amintiri, bune şi rele, că va curge multă apă pe Bârzava până să mă gândesc că aş reuşi să reconstruiesc poduri spre mine cea de atunci, spre mine înconjurată de bunici şi o copilărie pe care aş retrăi-o oricând, la infinit.
Nu simt emoţia la care m-aş fi aşteptat în faţa mormântului. Nu mai am de unde şi până la urmă ea nu este pământ. Ea este amintire. Vin în fiecare an din respect, pentru că ea asta şi-a dorit, pentru că am promis. Mă linişteşte acest cimitir de la ţară, cu liliacul înflorit, cu fântâna lui care a udat genaraţii de morminte, cu sunetul vântului, cu bancuţe din loc în loc, cu spaţiu pentru aer, cu bunici, străbunici şi străstrăbunici.
Este o reuniune a amintirilor de familie.

De ce?

Mulţi ne căutăm un rost, ceva la care să fim într-adevăr buni, ceva care să ne satisfacă, să ne scoată din anonimat, să ne dea un scop în viaţă, să ne şteargă sentimentul inutilităţii, al mediocrităţii, să ne demonstrăm supremaţia, să fim speciali. Căutăm răspunsuri la: De ce? Pentru ce? Pentru cine? şi Ce primesc în schimb?

Şi dacă nu există nici un răspuns, nici o continuare, nici o recompensă, nici o pedeapsă, nici acum, nici în vieţi ulterioare, nici în vecii vecilor amin?! Dacă există doar viaţa asta, aşa cum o fi ea, cu sau fără scop, dar unică? Până la urmă de ce ar exista vieţi ulterioare? Prea multă înghesuială, prea multă transpiraţie, prea multă birocraţie.... coridoare metafizice interminabile de oameni care-şi aşteaptă rândul: Tu - da, tu - nu, tu stai să deschid fişierul, să număram păcatele, să vedem cum le echilibrăm cu faptele bune, câte flotări să faci, câte cazane să alimentezi, câte virgine primeşti... Nu e cumva prea multă muncă, chiar şi pentru un sistem perfect, fără birocraţie şi secretare cu atitudine?! Şi  de ce? Pentru că oamenii nu-s în stare să-şi rezolve problemele în viaţa asta, pentru că aşa e mai lesne de suportat povara inutilităţii?! Ce ar fi mai uşor decât să te ţii de căcaturi în viaţa asta, în ideea că o fi plictisitor în viaţa următoare şi ca urmare timp suficient ca să te revanşezi?

La taifas - Aurora Liiceanu

Cum eram deja pornita, noua experienţă Aurora Liiceanu a venit ca o continuare firească, mai ales ca am primit cartea cadou de la missM; de fapt am făcut schimb de volume, aşa, ca-ntre fete.

E o culegere de cugetări expuse prin intermediul povestirilor cu şi pentru femei, povestiri educative, emancipative şi nu în sensul stereotipic al "literaturii" motivaţionale, tot mai prolifice pe măsură ce ne sălbăticim şi îndobitocim într-o viaţă  care se perindă sec între birou şi reţele sociale online.

Bărbaţii pot sta liniştiţi, odată ce şi-au pus pirostriile pe cap. Statisticile arată că femeile înţeleg bărbaţii care nu sunt mari performeri sexuali, acceptă disfuncţiile erectile ale soţilor lor, dacă au calităţi pe care ele le apreciază mult: să fie oameni de casă, să nu umble pe coclauri, mai ales cu alţi bărbaţi, care-i pot trage spre acţiuni periculoase, ameninţând relaţia, să colaboreze la problemele domestice chiar dacă nu fac mare lucru. Adică să fie alături, să fie prezenţi, chiar dacă nu activi. 
Libertatea femeilor de astăzi nu este deloc adevărată, oentru că este ca o poleială care se şterge şi sub ea apare adevărul. (p.184) 

Să ne amintim vorbele lui Arthur Schopenhauer: "Dacă păstrez tăcerea asupra secretului meu, el îmi va fi prizonier; dacă îl las să scape din gură, eu voi fi prizonierul lui. În copacul tăcerii atârnă fructele păcii." (p.150) 

Oamenii sunt diferiţi, nu trebuie să-i obligăm să-şi trăiască viaţa la fel. Dar nu căsătoria ar fi cel mai important lucru, ci ideea că un copil trebuie crescut atunci când poţi să-l creşti. Dacă ai bani şi vrei să-l creşti singură, este o problemă. Dacă te poţi înţelege cu cel cu care l-ai făcut este mai bine. Dacă vrei să adopţi, trebuie să arăţi că poţi să-l creşti. Dar dacă-l donezi societăţii - fie lumii, fie unei instituţii, ştim noi cum sunt ele! - şi el creşte sălbatic, singur, cu mama plecată să spele rufele cuiva în străinătate, care-l lasă unor bunici vai de capul lor, care nu a înţeles că un copil are nevoie de părinţi, nu de societatea abstractă, atunci lucrurile se schimbă. Şi cred că doar educaţia te face să nu te înmulţeşti fără să te gândeşti ce înseamnă o viaţă pe care o aduci pe lume şi ce-i oferi tu, cel care ai adus-o pe lume. Este foarte adevărat că sărăcia, ignoranţa se reproduc. Aceşti copii fac ce fac părinţii lor. (p.165)

Păcat că nu ştiu nici un bărbat şi prea puţine femei care ar citi-o.