Unde pierd femeile?

În isterie.
Dacă nu ești în stare să-ți prezinți argumentele cu calm, pot să fie cele mai solide argumente de pe lumea asta, că oricum nu te mai ascultă nimeni.

Despre rochia albă și divorțuri

Tot mai multe nunți generează tot mai multe divorțuri. Cumva logic, nu?
Nu pot să înțeleg ce te determină să te căsătorești când vezi că nu prea merge treaba. Se schimbă ceva? Se schimbă oare comportamentul soților? Dacă nu s-a schimbat înainte de căsătorie, în perioada de îndrăgosteală, când încă mai dau amândoi din coadă, șansele sunt infime să se întâmple ceva pozitiv după mirobolantul da de la primărie și/sau de la biserică.

Știu, toți avem nevoie de siguranță, să ne uităm în ochii ăluia de lângă noi și cumva să știm că va fi acolo, că ne va înțelege, ajuta și accepta așa cum suntem noi și toate astea până la moarte. Dar dacă nu vezi asta înainte și dacă nu accepți că oamenii nu se schimbă, intri într-un joc cu final previzibil. Trist, dar adevărat. Și totuși mulți se riscă.

La femei mai intervine și imaginea romantică creată de toate poveștile din copilărie și de filmele romantice, a rochiei albe și a unui și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Doar că poveștile și filmele se termină în punctul acela, viața continuă cam tot așa cum era înainte, nici măcar nu poți spune că atunci începe, mai ales dacă ai avut prezența de spirit să practici concubinajul înainte.

S-ar spune că sunt împotriva căsătoriei și nu este așa. Chiar deloc. Sunt împotriva romantizării excesive a ei, cu riscul ruperii de realitate. Dar nici prea multă ancorare în realitate nu are cum să fie faină, iar până la urmă unele riscuri tot trebuie/merită să ți le asumi...la un moment dat.

When enough is enough?

Am scris în engleză pentru că asta era una dintre replicile cheie într-un film de dragoste, nu mai ştiu sincer care, văzut acum ceva timp. Şi răspunsul gagicii, romantic până-n pânzele albe şi-napoi era: never.

Bun...şi acum mai gândeşte-te odată şi răspunde ca şi cum n-ai fi într-o telenovelă: când ajungi la capătul răbdării, când îţi atingi limitele?...fie că este vorba de relaţiile interumane (prieteni, iubit), de locul de muncă sau de mediul în care trăieşti. Cum ştii când nu mai poţi? Faci ceva în privinţa asta sau aştepţi să poţi din nou şi să continui de fapt pe acelaşi drum? Eviţi schimbările sau ţi le asumi? Ai curaj sau te complaci, sperând să fie doar o fază?...(nu că nu ar exista şi faze clar trecătoare)...cred că de fapt asta e prima întrebare: cum ştii că e o treabă trecătoare sau că e the shit?

Soluţia mea: stai nu doar până întrezăreşti linia de finish, ci până chiar simţi că treci de ea. Dacă te gandeşti că ar putea fi pe acolo pe undeva, dar pe parcurs se schimbă un pic traseul şi tu abandonezi ca prostul, se prea poate să-ţi pară rău la un moment dat, dar dacă ai mers până la sfârşit, nu ar trebui să mai rămână loc de regrete, nu? Asta e tactica mea, cel puţin deocamdată, dar sunt convinsă că odată cu avansarea în vârstă o să se schimbe şi ea şi atunci o să prefer să-mi asum consecinţele unei decizii proaste decât să pierd ceva ce încep să nu mai am: timp. Sau poate că deocamdată sunt pur şi simplu laşă şi sper ca în timp să-mi crească o pereche de coaie, ceva.

Uneori sunt chiar o vacă

Punct

Pentru nemurirea dumneavoastră

evitați excesul de răutate, păcate și egoism.

Radio Guerrilla

Părinți și copii

Tot timpul va fi vorba de un conflict de generații. De ce? Păi din simplul fapt că este vorba de generații diferite. Chiar dacă ai făcut plodul la 16 ani, tot ești deja dintr-o altă generație și dacă te duce un pic și capul (deși l-ai făcut la 16 ani, deci nu cred că merită dezbătută ipoteza cu multă minte, dar mă rog, de dragul discuției) știi sau cel puțin ar trebui să știi că ești în primul rând părintele și nu prietenul copilului tău. O să aibă el/ea destui prieteni și dacă ești un pic ”norocos” mulți vor fi și idioți și vor și rămâne destul timp în viața lor. Părinți veți fi doar 2 (în cazul cel mai fericit, deși la cum merg lucrurile în ziua de azi...).

Ok, deci ești părinte. Îi dai tot ce poți tu, chiar dacă asta înseamnă să nu-i dai tot timpul ce-ți cere, poate chiar mai ales asta. Da, este al tău, o să ți se pară cel mai frumos și cel mai deștept, dar nu-l umfla excesiv, că nu o să fie bine. Și din când în când mai oprește-te, cugetă și vezi că dacă-i dai tot timpul dreptate, ceva sigur nu-i ok. Copilul tău nu are tot timpul dreptate. Nu are cum. Este fizic imposibil, că doar nu este D-zeu.

Dar ce știu eu, că doar nu-s părinte. Trec și eu câteva idei pe hârtie, poate m-or ajuta și pe mine la un moment dat. Nu sunt părinte, dar clar sunt copilul cuiva. Și din această ipostază, da, îmi permit să dezbat mai mult.

Buuuun, suntem cu toții copiii cuiva, mari sau mici, vârsta chiar nu are importanță, mai ales că mulți se comportă ca niște adolescenți până la bătrânețe. Este normal să ai părinți care să-ți ofere dragoste, mâncare, haine, o copilărie cât ești mic, o educație când crești un pic mai mare. Nu este normal să ai pretenția la toate astea până-i îngropi. Tu ce faci în schimbul a toate astea?! Păi un pic de respect nu ar strica . Și respectul ăsta, ca mai toate chestiile în viață nu este doar un cuvânt aruncat aiurea. Se demonstrează, ca la matematică, dar de data asta nu pe hârtie. Ca atare: mai pui și tu mâna prin casă, nu urli ca descreieratul, nu-i înjuri (chiar dacă-ți vine uneori), nu-i umilești și te ții și tu un pic de ce pare că-i mai important pentru ei: de școală, că poate știu ei ceva mai mult de-i tot dau înainte cu treaba asta. Respectul ăsta de care vorbesc nu trebuie să țină cont de vârstă sau să fie scuzat prin prisma ei. Da, ești adolescent, treburile o iau razna, nu prea știi ce vrei și cum să te comporți, dar asta nu e o scuză.

Dar să zicem că trece și liceul și ajungi la facultate. Clar e momentul să te distrezi. Dacă în liceu ai fost un pic mai inhibat sau totuși ți-a fost rușine de părinți, acum poți rupe lanțul. Lumea-i a ta. Foarte bine, distrează-te că doar asta-i cam ultima perioadă fără griji, dar mai și oprește-te să-ți vezi de treabă, că doar acasă-s doi de trag ca boii să ai și tu o educație, să termini o școală și să-ți găsești de lucru. Nu-i pedepsi pentru că te-au făcut, punându-i să lucreze o viată să te distrezi tu ca orbu”/oarba. Că până la urmă râdem, glumim...dar putem să ne și distrăm, și să arătăm bun simț și considerație față de părinți. Și chiar dacă ești băiat, nu este o scuză să ai 20 și de ani (nu mă gândesc mai departe că mă apucă bâțu”) și să vină maică-ta să-ți strângă boarfele de pe jos, să ți le spele, să ți le pună frumos în dulap, să-ți gătească, să-ți pună farfuria în fața botului și tu nici măcar să nu o duci la chiuvetă când e goală sau să dai cu aspiratorul prin casă. Da, acasă la mama ești tot copilul ei, dar nu te transforma în asupritorul ei și mai gândește-te și tu să pleci la o vârstă.

Eu aș vrea la bătrânețe, când îmi cresc și mie copiii de nu-i am încă, să pot să plec și prin lume. O să le dau cât pot, dacă o să am ce, dar o să-mi păstrez și mie ceva să văd lumea cu ta-su, sau cu cine o fi lângă mine, dacă o fi cineva. Lipsa de sacrificiu dus la extrem nu mi se pare egoism. Le dai cât poți că doar îs prioritate, dar nu trebuie să te anulezi complet, pentru că riști să te anuleze și ei și să nici nu le treacă prin cap că ești și om, pe lângă părinte. La un moment dat, trebuie să se descurce singuri (să sperăm că asta ar fi până-n 25 și nu 40 de ani) și ai și tu dreptul să te mai simți bine un pic, că doar mult timp nu mai ai, mai ales ținând cont de vârstele la care se fac acum copiii.

Sfârșitul capitolului 1.

Prima piesă de teatru...

...la care am fost, de la perioada cu teatrul de păpuși și până acum. Da, știu, este rușinos și seamănă cu replicile de le auzi des când te vede careva cu o carte în mână (ceea ce, din nou, se întâmplă rușinos de rar)...aaah, o carte...ultima carte citită de mine a fost ”Moartea căprioarei”...o fi fost, dar nu știu dacă sinceritatea este chiar tot timpul cea mai bună armă...eu în momente d-astea parcă aș prefera tăcerea...e același rezultat, dar totuși...

Revenind la piesa de teatru...nu se putea o alegere mai bună pentru o primă încercare: Egoistul cu Radu Beligan. Mi-a plăcut. Ușoară, digerabilă, numai bună de deschis apetitul pentru acțiuni de genul ăsta. Și domnul Beligan e de nota zece cu floricele (așa primeam noi notele la muzică note în clasa a 5-a; nu știu de unde atâta răbdare să tot deseneze florile alea, dar na, fiecare cu ale lui). Incredibil cum pot unii oameni că continue să fie productivi și la vârste atât de înaintate. Să ții minte atâtea replici, să fii așa de natural, să ții tot spectacolul. Îmi vine să ma duc să-mi cumpăr o pălărie, să am ce să scot în fața lui. Clar bătrânii sunt mult mai fascinanți decât tinerii. Au mai multe de zis. Păcat că tinerii se cred de multe ori prea deștepți să asculte.

Frumos tratat egoismul. Cu destulă ironie și sarcasm, cât să-l facă digerabil. Până la urmă oricum toți suntem niște egoiști, nu? ...într-un fel sau altul...

Mulțumesc Ana pentru lecția de cultură de astăzi.