mhmmm

Azi îmi place viața mea...și pielea mea...și ce e sub ea...

Nina Simone - Feeling good

Percepții... și muci

I had a dream last night...nu, nu unul care va aduce o reorganizare a ordinii mondiale și nici măcar unul umed...pur și simplu un vis în care stăteam la taclale cu o persoană, într-un mod foarte liniștit, confortabil, intim...o persoană pe care de-abia o cunosc și cu care nu m-am văzut ajungând vreodată la un așa nivel de familiaritate...curios cum o activitate cerebrală inconștientă, aparent aleatoare și haotică, îți poate schimba uneori anumite percepții...înșelătoare treabă...te poate facă să ignori prea repede logica...în favoarea unor fabulații...

într-o altă ordine de idei...care e treaba cu isteria generată de melodia aia de la Adele, Someone like you?!...la toate posturile de radio, toate muierile oftează melancolic când o aud...lacrimi, muci, regrete...care-i treaba soro? te-a lăsat, l-ai lăsat, a făcut-o de oaie, nu l-ai mai suportat...păi și atunci de ce ai vrea pe cineva la fel, dacă ăla/aia oricum nu a fost îndeajuns de bun(ă) încât să fiți încă împreună?! e ca și cum ai avea o mașină care păcăne la roata din dreapta, față...ai două variante: o iubești și o accepți așa cum e sau o vinzi și îți iei alta, care probabil că are și ea defectele ei, dar nu mai păcăne...varianta să o vinzi și să își iei alta care păcăne tot acolo nu este un pic, doar un pic ridicolă? înțeleg dacă ați avut o relație de vis, el a murit, iar tu acum ți-ai dori pe cineva la fel, pentru că știi că doar el a fost pentru tine...dar altfel...ești masochistă, lașă sau pur și simplu proastă?

Despre ultime zvâcniri...

Am un vecin, un domn cam pe la vreo 50 de ani așa, care stă usă-n ușă cu mine...de vreo 6 ani de când stau aici. Până acum 4 luni ne salutam și cam atât. Prin mai, ies eu din bloc și el pe bancă, cam plictisit așa. Îl salut și el mă întreabă banalități: ce școală am făcut, unde lucrez...d-astea. Și se cam chinuia domnul cu româna...și-l întreb: v-ar fi mai ușor în limba d-voastră maternă? ca o șmecheră care sunt eu...trebuie să recunosc că știam că domnul nu e român, dar din principiu nu-mi place să mă bag în seamă (contrar sfaturilor materne, care mă tot încurajează să mai vorbesc și eu cu oamenii, să nu uit ce am învățat)...și uite cum m-am trezit cu invitație la cafea. Neinteresat m-am gândit eu...se plictisește și el și ar mai povesti cu cineva care-l înțelege, dar oricum mă fofilez...
- nu pot dom”le că plec din țară, vreo 3 luni așa...
- bun, ne vedem când vii...
- bine...cu gândul că până vin eu...ohoho

peste 3 luni:
- te-ai întors...când mergem la cafea?
- (unde e ăla din mess de ridică sprânceana când ai nevoie de el?!)...hm...sincer nu știu...
- hai acum!
- nu pot acum...
- de ce?
...încep să simt un soi de agasare...nu-mi place abordarea asta agresivă și invazivă, nici daca ești tânăr și bun, cu atât mai puțin daca tata pare mai tânăr decât tine...nu suport insistențele...simt cum îmi ies țepi de arici...
- pentru că...uite îmi vin niște prieteni (și chiar veneau)...
- mâine?
- mâine vin părinții și plec acasă...

peste 2 săptămâni:
- când te-ai întors?
- acum 1 săptămână...
- când mergem la cafea?
...sprânceana...
- nu știu, am o prietenă aici pentru încă vreo 3 zile...
- uite cum facem...mergem toți 3 la cafea mâine...iar săptămâna viitoare doar noi 2 la pizza...
...mă uit tâmp...privirea mea când sincer nu știu ce să zic...mă fofilez (iar cuvântul ăsta) cumva și sugerez o singură cafea de dimineață...atât am putut, atât m-a dus capul...nu vreau nici să par sălbatică (cum mi s-a spus de multe ori că sunt)...nici să-l evit nu prea am cum...stau eu la etajul 1, dar totuși nu mi se arată să sar de pe balcon...și până la urmă, mă gândesc eu așa, o fi ceva inocent...

...în dimineața asta mă trezesc cu el la ușă, mi-a adus cafeaua, s-a scuzat că nu poate astăzi, are alte treburi, dar să-i dau numărul...ezit, dar ce naiba să fac?! îl dau...50% din mine încă speră că e ceva inocent...în 10 min mă sună:
- Am făcut surpriză cu cafeaua? Surpriză? Săptămâna viitoare spui când vii și te duc la restaurant select..
...50% s-a transformat in 5...2%?!...
- Nici un restaurant..eventual o cafea și gata...
- Suni...
- Bine... (pe dracu)

Acum...vorbesc cu unitatea maternă, o întreb ce părere are...ea, în naivitatea ei nici nu s-a gândit că ar putea să fie și altceva...deși acum 2 săptămâni povestea cu o prietenă de-a ei cum că un coleg de-al lor de 60 și are o gagică de 28...pe persoană fizică și pe bază de contract de prestări servicii...

Îmi întreb gagicile...SURPRIZĂ...mai toate au trecut prin asta...acum așa, pe la 30 de ani...una a primit email de dragoste de la un șef (evident însurat și cu copii), alta invitație în oraș la tango, doar ei 2, alta, tot așa naivă ca mine, a ieșit cu unul la o cafea și după au continuat invitațiile, alta a primit ceva propuneri de la un prieten de-al lui ta-su din copilărie...dă vis...

Pe bune???? Cum naiba?! Dar de ce? Părem nesigure, că ne putem întreține sau că avem nevoie de o figură paternă? Asta e ultima zvâcnire și merită încercat și insistat până la agasare? Și cât de tranșant poți să fii cu persoana respectivă dacă încă i te adresezi cu d-voastră? Am eu presimțirea că o să văd...cât de curând... dar până la urmă nu trebuie să fii politicos cu orice preț și nici nu e musai să te salute vecinii...

Într-o altă ordine de idei, vara asta a fost faină...lejeră, liniștită, cu prieteni și cu miros de mare...

şşşşşşş

doar sunetul valurilor...și urmele din nisip...

Euri răsfrânte

În picioare, în tramvai, cu ochii afară...de câte ori te-ai văzut în geamurile caselor pe lângă care care ai trecut?
De câte ori te-ai recunoscut?
De câte ori privirea ta, aceeași pe care o știi de o viață, te-a privit înapoi?
Rar?! Niciodată?
Da, seamănă cu tine, dar nu ești tu. Prea multe filtre, prea multe geamuri. Și unul singur poate fi prea mult uneori.
Și odată conștientizată treaba asta, de ce ne așteptăm ca în cazul oamenilor să fie altfel?!
De ce ne așteptăm, uneori o viață întreagă, ca alții să ne vadă așa cum ne vedem noi, cum știm noi că suntem, imediat sub stratul de piele, machiaje, glume proaste și apucături superficiale?!

Excursie la Media Markt

Ca orice femeie nehotărâtă, care este, uneori sunt mai mult decât pripită și nu mă prea duce capul. Deci deci da da, a trebuit să merg la Media Markt să schimb ceva. Și cum m-am și zgârcit, am zis că nu dau 2,60 euro, să schimb 2 autobuze și oricum să dureze destul de mult...ci îmi listez eu harta de pe Google Maps, cu tot cu instrucțiuni și-o iau la picior. Și-o car și pe G cu mine. La ce-s buni prietenii, dacă nu să sufere alături de tine?!

Zis și făcut. Ora 17:34, ieșim de la lucru, afară o căldură de se topeau plombele din gură iar noi în blugi...de vis, mirific și la marele fix...mă uit pe hartă și citesc: mergeți 3 min spre Sud. Buuun, sudul ca sudul, dar unde sunt alea 3 minute?! După un mic brain storming, mai mult storming, am stabilit care e direcția și am purces cu deosebită încredere și spirit aventurier (a se citi greață) la drum. Și tot citind de pe hartă am reușit să ne rătăcim. De 2 ori. Lejer. Dar în apărarea noastră tre să menționez că eram practic în pădure, că era noapte și se auzeau urlete de lupi în zonă (nooot). La un moment dat, după ce ne-am prins noi că nu e chiar în grafic treaba și pe deasupra am dat și de o oază de cuvilizație, ne-am hotărât să întrebăm pe careva, nu de alta dar ne trezeam în Australia.

Pe aproape, un microbuz cu o tanti la volan. Intru timidă și cu spaniola mea stâlcită o rog să-mi arate pe hartă cam unde naiba suntem și cum se ajunge la Media Markt. Ea, drăguță, se uită, se scarpină-n cap și ne zice: intrați că vă duc eu. Noi, ca în fimele cu proști, ne uităm una la alta și...urcăm, bineînțeles. Tanti (cam de aceeași vîrstă cu mine) conduce de nebună microbuzul și ne lasă aproape în fața magazinului.

Mda, era mai ușor să ne ducă, decât să ne explice, că eram totuși destul de aproape de...Finlanda. Oricum...fără cuvinte...sau ba, totuși: respect pentru doamna drăguță, Google Maps sucks, iar laptopul meu alb de gagici și căștile kiwi green sunt...mirobolante...

Frânturi de amintiri...

O călătorie cu autobuzul, într-o duminică dimineață, printr-un pitoresc sat spaniol, mi-a readus frânturi de copilărie...

rufele apretate întinse în curte...
caisul în care mă urcam spințar, iar la coborâre îmi cam țâțâia curul...
gâștele pe care cumva reușeam să le pierd pentru că mă luam cu o ascunsa, o prinsa ceva și după trebuia să le caut de nebună, sau mai rău să raportez că le-am pierdut și să-l văd pe bunicul cum încalecă bicicleta înjurând și pleacă în misiunea de recuperare...
dealul de lângă cimitir pe care ne tot dădeam cu bicicletele...pegas-ul meu verde...
furtunile calde de vară și mirosul primilor stropi într-o mare de praf...
pescăria care era mai degrabă o baltă mare și verde, plină cu broaște...
duminicile după-amiază când ne strângeam cu mic cu mare la stradă pentru o poveste, o joacă...
patul cu saltea făcută din pănuși și plapuma grea din pene de gâscă...
mirosul de pâine de casă, gogoși și mâncare de fasole uscată...
camera de la stradă, care era pentru oaspeți și evenimente speciale...
colibele pe care câțiva ani la rând a trebuit să ni le ridice bunicul pe unde apuca și avea loc...
rugile cu tot tămbălăul aferent...rochițele de prințese și oprirea pe care am făcut-o într-un an la râu, așa îmbrăcate frumos cum eram...
adunatul de pene, cât mai multe și mai frumoase, să ne facem evantaie din ele...și cum mi-am pierdut eu lănțișorul de aur într-o așa expediție...muștruluiala de rigoare...
și mai ales radioului bunicului, producție rusească...omniprezent...pe acoperișul de la budă, pe cel de la cocină, în grajd, în curte, în grădină...

și peste tot, în orice moment și ungher, de veghe, bunicii...

miroslav ilic-sumadijo