A venit primăvara

Am deschis toate geamurile, să las aerul de primăvară să intre, să iasă mirosul de mucegai și de vechi...

Am scos la controlat și sortat tot ce aveam prin dulapuri: sentimente noi și vechi, întregi sau doar cioturi, le-am pus pe categorii, am hotărât ce rămâne de bun, ce se arhivează și ce se aruncă.

Am dat jos pânzele de păianjeni, spălat geamuri, aspirat, scuturat covoare, șters pe jos... muzică și dans... miros de ghiocei... spirit de primăvară...

Îmi place reînnoirea asta a apartamentului meu...

A venit primăvara...

Să cunoști o femeie - Amos Oz

Personajul principal este Yoel, agent în cadrul serviciilor secrete israeliene, care își pierde soția într-un mod mai...ciudat. Urmarea: o pensie prematură și schimbarea domiciliului. Noul acoperiș îl adăpostește pe el împreună cu 3 femei: fiica, mama și soacra. Personajul pare să trăiască într-o stare de semiconștiență, în care refuză întoarcerea la lucru, se ambiționează cu reparațiile casnice, toate pe fundalul unei rememorări a diferite episoade din viața conjugală. Conștientizează fuga permanentă de acasă sub pretextul muncii. Nu pare să-și fi înțeles vreodată nevasta sau vreuna din cele 3 femei cu care împarte acoperișul.
Să cunoști o femeie este mai degrabă o carte despre procesul de autocunoașterea prin care trece un bărbat, iar abia apoi, poate, despre cunoașterea femeii în devenire, a fiicei.

Până la urmă este o carte foarte realistă despre un bărbat care conștientizează că a trăit o viață cu o femeie pe care nu a reușit să o cunoască, în ciuda faptului că a iubit-o, că a fugit de ea și de toate celelalte femei din viața lui. Ce poate fi mai real?! Până la urmă câți bărbați își cunosc într-adevăr consoartele și le înțeleg, fără a se ascunde sub pretextul pueril că femeile sunt de neînțeles, fără a se refugia în lucru sau în plecările de acasă, fără a invoca isteria feminină!?


Știa bine că actele oamenilor, ale tuturor oamenilor și toate actele lor, acte de pasiune, de ambiție, acte de fraudă, de seducție, de acumulare, de evaziune și de trădare, de competiție, de flaterie și de generozitate, acte menite să impresioneze, să atragă atenția, să se întipărească în memoria familiei, a clanului, a țării sau a rasei uman, acte meschine și acte grandioase, acte calculate sau incontrolabile sau dușmănoase, te împing întotdeauna undeva unde nu aveai nici cea mai mică intenție să ajungi. Această generală și constantă deviere, această deturnare indusă de feluritele acțiuni ale omului, era numită de Yoel, în inima lui, farsa universală, sau umorul negru al universului. Dar la un moment dat s-a răzgândit, definiția i se părea prea bombastică. Așa încât, în gândurile lui, s-a mulțumit cu ... între două puncte nu poate exista decât o singură linie dreaptă, dar linia este întotdeauna ticsită de imbecili (Jimmy Gal, p. 144).

Dacă un om aflat în mijlocul unei păduri vrea să descopere, o dată pentru totdeauna, ce se întâmplă și ce s-a întâmplat și ce anume e posibil să se fi întâmplat, și ce e un miraj, nu are decât să stea nemișcat și să asculte. (p. 195)

Adevărul este că nu poate exista o nouă pagină. Poate doar o naștere prelungită. Și nașterea e o formă de despărțire, de separare, și orice separare e dureroasă și, oricum, cine se poate separa întruna? Pe de o parte, ani și ani de zile te consideri născut de părinții tăi, pe de altă parte începi și tu, la rândul tău, să dai naștere, chiar înainte de a fi isprăvit să te naști și în felul acesta te pomenești prins în lupte de desprindere, de rupere, și din spate și din față.

Tăcere...

Este o chestie și cu vocea asta interioară... Trec uneori perioade lungi de timp și nu mai știi cum sună, ți-e greu să o recunoști într-o mulțime, sau chiar când ești singur, pentru că ai ignorat-o, ai (au) înăbușit-o prea mult timp. Poate s-a întâmplat intenționat, poate ai alunecat în starea asta insesizabil, poate de vină este zgomotul de fundal sau poate oamenii din viața ta care au țipat îndeajuns de tare și de mult încât au reușit să te facă să te pierzi de tine. Oricare ar fi motivul, vina este proprie, rezultatul dezolant, dar oarecum remediabil...

Twilight =

= bleax... în sensul de legănat și curs din gură...vai, vai...moartea pasiunii, nu alta. Niciodată nu mi-au plăcut filmele cu vampiri, sau orice alt film care se vrea sau chiar e de groază (poate pentru că aprind toate becurile dacă îmi trebuie cumva să mă piș noaptea...sunt o căcăcioasă, ce mai), dar m-am gândit să aflu și eu ce-i cu toată agitația legată de Twilight-ul ăsta și recunosc că m-au intrigat și unele poze de pe 9gag, de genul un căcat și o muscă și textul ”Still a better love story than Twilight” și dadada, au avut dreptate...+ că nu a fost chiar deloc de speriat, se pot uita și copiii de țâță, dar de ce le-ai spăla creierii de mici?! Pe de altă parte, dacă alternativa este OTV...

Nu pot să înțeleg care e agitația cu vampirii? De ce fătuca aia are înclinații dubașe spre vampiri și vârcolaci, de ce vrea să se transforme în vampir și nu-și face mai bine un tatuaj cu șopârle sau reni și de ce, de ce s-au uitat atâția oameni la seria asta de căcat și au mai și apreciat-o? Sigur e mai bună cartea (muahahahaha). Ne ducem cumva naibii? Sau sunt eu defectă?! Înțeleg nevoia de fantezie și evadare din realitate, mă jur că o înțeleg, că doar mă uit la desene animate și am văzut și Harry Potter, dar treaba cu îndrăgosteli între oameni și vampiri sau vârcolaci e peste mine. Crede tanti că-i poate schimba prin dragoste ? :))) Măcar de era mai palpitantă povestea...dar ciuciu.

Or fi și filmele astea o modă...ce să zic și eu acum?!
Țineți-o reală?! Mergeți verde?!

Pădurea norvegiană - Haruki Murakami

Personajele sunt haotice, parcă mai nebune decât de obicei. Tați care le spun fiicelor că mai bine mureau ele decât soția, sinucideri la ordinea zilei, nebuni la tot pasul. Cel mai normal pare personajul principal, Watanabe, care se încăpățânează parcă să se târască consecvent și cu hotărâre prin viață...Discutând la un moment dat cu unitatea paternă, am ajuns noi la concluzia că o carte bună trebuie să aibă minim un nebun...dacă nu, ce probleme poate rezolva, ce-ți poate comunica sau ce te poate învăța?! Tehnici de supraviețuire în junglă cu Bear Grylls sau cum să gătești cu Jamie Oliver?! Nu că n-ar fi bine să știi să gătești ca Jamie sau să poți mânca orice căcat ca Bear doar să te poată filma unii, dar totuși...

Ce mi-a plecut foarte mult și am sesizat și în ”La sud de graniță, la vest de soare” era coloana sonară. Nu pot să-mi dau seama dacă și la restul cărților era la fel, dar aici chiar m-a frapat. Tot timpul auzi câte o melodie, la radio, fredonată, cântată la chitară, totul este melodic, până și înmormântarea...

Merită citită... Mai jos câteva secvențe care mi-au atras atenția:

Nagasawa își făcuse o regulă din a nu pune mâna pe cărți ale autorilor care nu muriseră cu cel puțin 30 de ani în urmă. - Nu că nu aș avea încredere în literatura contemporană, dar nu vreau să-mi pierd timpul cu cărți care nu au trecut prin botezul timpului. Viața e prea scurtă. (p.43)

...simțeam aceeași tristețe profundă când Naoko mă privea fix în ochi. Nu aveam unde să închid o asemenea senzație, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfășura în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine. O simțeam, dar nu avea gură să vorbească. (p.61)

- Nu Scott Fitzgerald a spus că nu trebuie să ai încredere în indivizii care se pretind a fi obișnuiți, banali? (p. 141)

Zilele erau toate la fel pentru mine. Puneam jos piciorul drept și-l ridicam pe stângul, îl puneam jos pe stângul și-l ridicam pe dreptul, fără să știu unde mă aflu, fără să știu măcar dacă merg în direcția bună. Știam doar că trebuie să merg undeva, că trebuia să înaintez pas cu pas. (p.254)

- Nu te autocompătimi, zise el (Nagasawa). Numai cretinii fac așa ceva. (p.289)

Când te trezești în beznă singurul lucru pe care-l poți face este să închizi ochii și să încerci să te obișnuiești cu întunericul. (Reiko - p.309)

Dragostea mea pentru Naoko este liniștită, blândă, transparentă, dar pentru Midori simt cu totul altceva. Dragostea mea pentru Midori este pe picioarele ei, trăiește, respiră, pulsează, mă cutremură de-a dreptul. (Watanabe - p. 320)

The Beatles - Norwegian Wood

Curajul

pare să adore să se ascundă în cele mai ciudate locuri, să paraziteze cele mai atipice gazde, care ademenesc și înșală ochiul și mintea prin fragilitate fizică...

bine că există totuși... EL, curajul... și așa, vrând, nevrând îi molipsește și pe alții... măcar de rușine, dacă nu din alte motive...

Delir - Laura Restrepo

Profesorul Aguilar vine dintr-o călătorie și-și găsește soția, Agustina, în plină criză de nebunie...acesta este punctul de plecare al romanului a cărui acțiune se desfășoară într-o Bogotă zdruncinată de atentate și frică, peste toate planând umbra lui Pablo Escobar.

Cartea este halucinantă, sacadată, delirantă...aspect întreținut și de frecvența cu care alternează cele 4 planuri în care se desfășoară acțiunea: Aguilar și eforturile sale de a cunoaște trecutul nevestei și rădăcinile nebuniei, bunicul nebun al Agustinei, Portulinus, fetița Agustina și începuturile nebuniei și iubitul din tinerețe, Midas McAlister, îmbogățit ca urmare a intermedierii afacerilor dintre elita Bogotei și Escobar. Nu ai timp să te plictisești că s-au și schimbat personajele și timpul acțiunii.

Mi-a făcut mare plăcere să citesc cartea. A fost greu să o las din mână. Poate d-aia finalul mi s-a părut întrucâtva sec, nereușit. La fel ca și la Oaia fantastică a lui Murakami, sentimentul a fost că se putea să se încheie diferit, să fie ceva mai mult, sau altfel...Dar, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, este o părere neavizată și probabil că acalmia nebuniei a fost singurul final posibil într-o lume a ciudățeniilor...

...în mijlocul ciudățeniilor există o rutină pe care ajungi s-o înveți, diversitatea ciudățeniilor se reduce la cinci lucruri, ori e sex, ori alcool, ori droguri, ori bătăi, ori focuri de armă, la asta se reduce repertoriul, așa e viața, până și ciudățeniile au monotonia lor. (p.141)

Dacă tăcerea ar fi albă!...Dacă tăcerea n-ar fi al dracului de murdară și de contaminată...tăcerea e plină de zgomote care se ascund în ea, precum cariile în lemn, și o rod pe dinăuntru, e de-ajuns să nu fii surd ca să-ți dai seama de zumzete și bâzâituri.... (p.180)