Cronica păsării-arc - Haruki Murakami

De când am citit-o au trecut aproape două săptămâni și parcă încă sunt îmbibată de toată atmosfera din carte. Îmi tot vine să mă întorc să văd dacă nu mă urmăresc personaje ciudate, fără față sau fără sentimente, Creta Kano sau Boris jupuitorul... iar motanul îmi tot dă cu coada îndoită pe la nas. Zât măi! Lasă-mă-n pace, lasă-mă să-i acord atenția cuvenită lui Zorba, zău că merită. Cred că sunt încă mahmură de la aburii misticismului de care este îmbibată cartea. Și totuși, lectura este departe de a fi pur fantasmagorică, este o veritabilă lecție de istorie.

Punctul de plecare, evenimentul care schimbă situația normală a unei tinere familii este dispariția motanului, care declanșează parcă o avalanșă de evenimente și personaje stranii. Urmează o altă dispariție, mai tragică - dispariția soției. Un plan secundar al romanului, considerabil prin dimensiune și documentare științifică, prezintă episoade din istoria Japoniei în timpul celui de-al doilea război mondial.

Spre deosebire de Dans, dans, dans,  unde accentul este pus în special pe jocul de glezne, să te miști permanent, să nu stai niciodată prea mult în același loc, în Cronica păsării-arc, personajul principal pare a sta pe loc și atunci când se mișcă. Este într-o permanentă așteptare-căutare a soției: o așteaptă să se întoarcă acasă, o caută, o găsește, o așteaptă să iasă din închisoare. Eu, personal, prefer varianta cu mișcarea. Atâta imobilitate îmi provoacă amețeală. Zău că nu-s de părere că exemplul din Dragostea în vremea holerei este unul demn de urmat, dar na...

Pasajele de rumegat sunt multe. Urmează câteva dintre ele:

Aflându-mă într-o asemenea situație, am ajuns să cred că viața este un ceva mult mai limitat decât o percep cei care se află în plin vârtejul ei. Lumina strălucește în viață doar o singură clipă, mă rog, câteva secunde, și odată ce n-ai reușit să captezi revelația, a doua oară nu mai pui mâna pe ea, o a doua șansă nu ți se mai ivește. Ajungi să trăiești restul vieții în adâncimile incomensurabile ale singurătății și regretelor și în lumea aceea crepusculară nu te mai aștepți la nimic, deoarece nu mai ești stăpân decât pe carapacea ofilită care ar fi trebuit să conțină cu totul altceva. (locotenentul în rezervă Mamiya - p. 221)

Totul este să știi ce vrei. Motivația stă la temelia dorinței, ca să spunem așa, și cel mai important lucru este să o găsești. Trebuie săpat sub conținutul complicat al realității. Săpați și iar săpați, până când ajungeți la vârful rădăcinii. Atât aveți de făcut - și arătă cu degetul spre harta lumii - și totul se va lămuri până la urmă. Astfel funcționează lumea. Proștii nu vor scăpa niciodată de complexitatea aparentă. Ei bâjbâie pe întuneric, căutând ieșirea și mor înainte de a înțelege și cel mai simplu lucru despre lume. Ei se rătăcesc fie că sunt în inima pădurii, fie pe fundul unei fântâni. Motivul pentru care se rătăcesc este pentru că nu înțeleg principiul fundamental. (Noboru Wataya - p. 256)

Nu avem de unde să știm ce ne rezervă ziua de mâine. Moarte ne ajută să evoluăm. Moartea este un ceva uriaș și strălucitor și cu cât e mai mare și mai strălucitor, cu atât trebuie să ne dăm silința să gândim mai mult. (Mai Kasahara - p. 272)


Ura este ca o umbră lungă, neagră. În majoritate cazurilor, nici persoana pe care o învăluie nu știe de unde vine. Este ca o sabie cu două tăișuri. Îl tai pe adversar, dar te tai și pe tine. (Creta Kano - p. 328)

Stare de briză

Briză cam ciuciu, dar stare clar e... mâncare, somn, bălit de voie și de lene și Cronica păsării-arc... lipsește mirosul de mare, dar poate o rezolvăm și de asta... timp e...

Ironia vieţii

Nu ai cum, pur şi simplu nu ai cum să nu apreciezi ironia vieţii, chiar dacă tu eşti cel căruia îi dă peste nas...
Ai nevoie doar de un pic de simţ al umorului şi de multă autoironie... sau invers?! Oricum...
Jos pălăria!

P.S. - Ştiu, este un clişeu titlul, dar asta e... mai mult nu am putut...

Maestrul din Petersburg - J.M. Coetzee

Romanul prezintă un episod din viaţa lui Dostoievski. A câştigat nu ştiu ce premiu pentru ficţiune.
Pe mine nu m-a convins. Este foarte bine scris, se citeşte uşor, poate chiar de-asta nu m-a convins. Dostoievski nu se citeşte uşor. Citeşti 500 de pagini ca în ultimele 50 să se întâmple în sfârşit ceva. Sau cel puţin aşa-mi aduc eu aminte. Adevărul e că nu l-am mai citit de... 7-8 ani?! Mult. Poate e timpul să recitesc ceva, sau în sfârşit să citesc integral Demonii. Părerea mea este că ar fi trebuit tras romanul mai mult în direcţia dostoievskiană. Nu ştiu de ce, dar personajul principal nu mă prea convinge. Parcă lipseşte ceva.

Aştept să o citească şi unitatea paternă, să văd ce spune. Poate chiar am dat-o în bară cu observaţiile de mai sus...

Până atunci...

Ştie ce înseamnă durerea. Asta nu e durere. E moartea, moartea care vine înainte de vreme, vine nu ca să-l copleşească sau să-l devoreze, ci pur şi simplu ca să stea cu el. E ca un câine care s-a hotărât să-l urmeze, un dulău mare şi cenuşiu, orb şi surd, prost şi de neclintit. Când doarme, câinele doarme şi el; când pleacă de-acasă, câinele se împleticeşte în urma lui. (p. 49)

Să crezi: alt cuvânt. Ce înseamnă să crezi? Cred în trupul de pe asfaltul de jos. Cred în sânge şi oase. Să aduni trupul frânt şi să-l iei în braţe: asta înseamnă să crezi. Să crezi şi să iubeşti - acelaşi lucru. (p. 109)

Recunoaşte indiscutabil în comportamentul lui o inerţie a cărei cauză imediată e moartea lui Pavel. Îmbătrâneşte, devenind zi de zi ceea ce fără îndoială va fi la sfârşit: un bătrân într-un colţ, care nu mai are altceva de făcut decât să răsfoiască filele pierderilor suferite. (p. 111)

Zona de confort

Cum şi de ce să ieşi din zona de confort, dacă îţi oferă... confort?!
Dacă ţi-l oferă în 70% din timp, merită cei 30% rămaşi riscul unui posibil... disconfort?! Doar că, uneori, 30 > 70...

Voința și norocul - Carlos Fuentes

Am curtat destul de mult cartea, până să mă decid în sfârșit să o cumpăr. După titlul, m-am gândit că este genul de carte motivațională. Mă și vedeam cum, după ce aș fi citit-o, sau chiar în timpul, să fiu sigură, nu de alta, mă pun în fața oglinzii și-mi tot zic: ești deșteaptă, ești frumoasă(sau ceva), ia decizii, impune-te, exersează voința! Și după, mă așezam pe bordură și așteptam să-mi vină norocul, pentru că n-avea cum să nu...

Dar am citit câteva recenzii și m-am gândit că 10 lei cât am dat pe ea la eMag, e numai bine transportul... Și ce să vezi?! Chiar a mers cartea, deloc ce mă așteptam la primul meu impuls de superficialitate. Un soi de telenovelă mexicană cu inserții filosofice și istorice, acțiune, neînțelegeri familiale, ce mai, di tăti pentru tăți... Bine, nu mi-am antrenat voința, deci ciuciu noroc, dar nu le poți avea pe toate...

Să crezi că Dumnezeu are inteligență și voință înseamnă să crezi că Dumnezeu este uman. Iar Dumnezeu nu este uman. Nu spun cu vulgaritate că ”este dumnezeiesc”. Este doar Altul. Și nu câștigăm nimic transformându-L în oglinda virtuților noastre sau în negarea viciilor noastre. Dumnezeu este Dumnezeu pentru că nu este la fel ca noi. (p. 72)

... momentul opțiunilor care marchează tinerețea, asemenea unei piețe rotunde din care pornesc șase bulevarde diferite: trebuie să o apuci doar pe unul, conștient că le vei sacrifica pe celelalte cinci. Avem să aflăm vreodată ce ne-ar fi putut rezerva al doilea, al treilea, al patrulea sau al cincilea drum? Prin urmare ne mulțumim cu gândul că nu ar fi contat pe care l-am fi ales, fiindcă drumul adevărat îl purtăm în noi, iar bulevardele diferite sunt doar accidente, peisaje, împrejurări, însă nu propria noastră esență? (p. 89)

Apartenența la o generație sau alta nu e merit, e o dată. Iar cu datele nu te joci, fiindcă niciuna nu are virtuți intrinseci dincolo de prezența ei - trecătoare de altfel - în calendar. (p. 235)

În acea clipă tainică și sacră mi-am dat seama că dorința ne mână dincolo și dincoace de obținerea obiectului dorinței. Mi-am dat seama că ne dorim ceea ce nu avem, iar când obținem acel lucru doar pentru noi, vrem să dominăm ce avem, să-l privăm de propria sa libertate și să-l supunem legilor propriei noastre ambiții. (p. 255)

I have a dream

Din aceeaşi categorie de femei "inteligente" şi înfipte (a se observa că inteligente e între ghilimele, iar înfipte nu), mai am o poveste. A nu se înţelege de aici că am impresia că bărbaţii sunt toţi nişte deştepţi. Da de unde, mulţi lasă dâre de prostie... Doar că în ultima vreme am avut eu norocul (unde-s ghilimelele?!) să cunosc mai multe femei de genul ăsta... şi poate că mai e vorba aici şi de nevoia imperioasă de a ne afirma, noi femeile, de a demonstra că suntem şi porno, şi deştepte foc, şi mame, şi pudice, şi consumatoare de filme porno cu scop educativ, că putem să ieşim din bucătărie şi să facem chestii, chiar mai multe decât pot bărbaţii (şi ei ştim că pot, că doar asta e ideea perpetuată de secole, n-are cum să fie greşită) şi atunci, în loc să facem treaba asta decent şi să parcurgem etapele necesare, o dăm în bară... Explicabil, într-o oarecare măsură, dar problema e că nici măcar nu vrem fondul, preţuim doar forma, nu vrem deloc să investim timp şi energie în cultivarea noastră, vrem să epatăm fără nici un efort... şi reuşim, dar din păcate nu cum ne-am dori... 

Revenind la poveste: m-am dus şi eu la un curs festiv, să văd care mai e moda. Şi discursul l-a ţinut o domnişoară, foarte afectată ea, cu pauze după fiecare 3 cuvinte, vorbea mai rar decât Martin Luther King, singura diferenţă fiind povestea (ha ha). Şi fătuca asta avea mâinile pe microfon, parcă se ruga în timp ce spunea o poveste melodramatică, de genul celor de le primeşti de la părinţi sub formă de powerpoint, a căror tematică variază de la peisaje de vis, la oalele de teflon cancerigene, musai cu o melodie pe fundal, un bebeluş cu mâinile împreunate în rugăciune sau un trandafir... dar iar am deviat...povestea domnişoarei era menită să sublinieze eforturile, dragostea şi mai ales sacrificiul parental... Nici un dubiu legat de asta, că doar săracii muncesc pe brânci, să plătească un calculator nou, un telefon inteligent (măcar el!), a n-a restanţă, în timp ce odraslele lor îşi investesc timpul şi energia în a găsi noi metode de a chiuli, copia şi cheltui banii părinţilor pe chefuri şi băutură (ăsta da respect!), dar totuşi povestea era mai degrabă de OTV; la fel şi prezentarea (oare era nevoie şi de muzică de fundal?!). Iar pe de altă parte, reprezentantul studenţilor, cel care ţine discursul de încheiere a 4 ani de lupte didactice, nu ar trebui să ştie să vorbească şi să scrie corect, măcar în limba română?! Da, ştiu, ideile astea sunt de-a dreptul perimate... lasă dracu ce ştii să faci, tupeu să ai! Dar pot şi eu să visez, nu?