Despre romantism si copii

Ai zice că merg mână-n mână cele două, dar în umila-mi părere e cam departe de asta. Sau poate nu înţeleg eu cum stă treaba. E lucru cunoscut că nu prea ştiu eu multe, iar alea puţine de le ştiu, nu le ştiu cum trebe, deci...

Dar să revin. Vrând, nevrând am făcut parte dintr-un fel de pseudo-studiu vis-a-vis de motivul pentru care fac oamenii copii. Clar printre cele mai idioate motive mi se pare cel cu salvarea relaţiei. Spun idiot deşi înţeleg perfect contextul, disperarea, speranţele, dar motivul rămâne totuţi eminamente idiot. Dacă nu mai suporţi / nu te mai suportă persoana de lângă tine, cum naiba te poate ajuta un copil?

Cel mai răspândit răspuns este... da, aţi ghicit: pentru că este timpul (echivalent cu pentru că trebuie sau pentru că-mi bate ceasul biologic). Destul de corect, că doar şi ceasul ăla e acolo cu un scop. Chiar aşa de mare importanţă are cu cine-l faci? Închizi ochii şi speri să semene cu tine. Haideţi să fim sinceri şi să recunoaştem că 98% dintre noi ne vom opri la un moment dat la răspunsul ăsta.

Cel mai romantic răspuns a venit din partea unui domn trecut de prima tinereţe, care a spus că el şi-a dorit un copil pentru că a iubit-o atât de mult pe soţia lui încât a vrut mai mult din ea. N-ai cum să nu fii impresionat de răspunsul ăsta, chiar n-ai cum. Ăsta este romantism adevărat, pur, emoţionant (bineînţeles că plecăm de la premisa că n-a minţit omu'). În rest, recitări sterpe şi banale de genul o luceafăr blând mă fac să vomit. Dar poate pentru că Eminescu chiar nu mă mişcă, nici măcar de pe scaun, dar mai sufleteşte. Dacă asta înseamnă sunt sensibilă ca un topor, fie!

Sorgul roşu - Mo Yan

Nu am reuşit încă să o termin. Mai am vreo 100 de pagini, dar simţeam nevoia să scriu. Niciodată nu mi-a mai provocat un roman aşa coşmaruri şi totuşi nu pot renunţa. E un vacarm auditiv, vizual şi olfactiv. Toate simţurile îţi sunt alerte, grenade, pistoale, sânge şi maţe peste tot, jupuirea unui om viu, mormane de cadavre, lupte între copii cu grenade şi câini necrofagi, cîinii mănâncă oameni, oamenii mănâncă câini, un lan de sorg care pare tot timpul acoperit de sânge şi cel puţin 3 poveşti de dragoste: bunicul cu bunica ce-a dintâi (povestea e spusă din perspectiva nepotului, deci 3 generaţii de bărbaţi iar acţiunea se desfăţoară începând de prin 1928?! într-o Chină invadată de japonezi), bunicul cu bunica 2 (amanta bunicului), bunica 1 cu şeful unei bande de bandiţi, tatăl cu mama autorului, iar salturile aparent haotice prin timp nu te ajută deloc.

Dar Omul care aduce cartea e mai de încredere ca mine:
Mo Yan - Sorgul Rosu

Şi cum în concediu am tot luat pauze de la carte să-mi mai relaxez nervii, am ajuns să citesc acum seara înainte de culcare. După un episod cu cadavre de câini şi oameni, îngheţate în poziţia în care au ajuns în putrefacţie, în lanul de sorg şi în râu, după ce am stins lumina am continuat povestea şi m-am trezit într-o cameră, s-ar putea a mea, cu câteva comode faine de lemn (caut să-mi cumpăr), iar sertarul de sus al celei de lângă uşă, cilindrică şi de un maro închis, nu avea mâner de metal ca restul, ci o mână de om. Brr.

Ca urmare am renunţat să mai citesc înainte de somn, doar că în ritmul ăsta paştele sorgului mă aşteaptă.

Nu ştiu!

Ar trebui să-mi fac un tricou pe care să scrie, alb pe negru, exact asta: Nu ştiu. Pentru că anul ăsta răspunsul meu la aproape 95% din întrebări a fost Nu ştiu.
Îi invidiez profund pe cei care ştiu, care au răspunsuri multiple la întrebări puţine.
Eu am doar întrebări, multe, multe întrebări, ale mele şi ale altora şi ciuciuriciu răspunsuri.
Pentru că... nu ştiu!

Evanghelia după Pilat - Eric-Emmanuel Schmitt

Nu-i vedem niciodată pe ceilalți așa cum sunt. Nu avem decât puncte de vedere, trunchiate, modelate de interesele de moment. Încercăm să jucăm un rol în comedia umană, nimic altceva decât propriul rol - e oricum foarte greu. (p.198 - Pilat)

Ce este adevărul? Adevărul meu, al tău, al altora. Ca roman adevărat, format la școala scepticismului grec, relativizam.Orice adevăr este al celui care-l spune. Există tot atâtea adevăruri câți oameni. Numai forța impune cu armele sale adevărul; cu sabia, prin luptă, prin moarte, prin tortură, prin șantaj, prin frică, silind mințile să se înțeleagă asupra unei doctrine. Adevărul este o victorie a ta, este o înfrângere a altora, mai bine zis un armistițiu. Dar adevărul nu e niciodată singur; de aceea el nu există. (p. 199 - Pilat)

Să cobor în mine pentru a găsi altceva decât pe mine însumi... Uneori îl găsesc și rămân acolo o după-amiază întreagă să meditez. (p. 216 - autorul)

Foarte enervat, stacojiu la față, cineva se arată indignat că în plin secol XXI ne mai întrebăm dacă Isus a existat, dacă era fiul lui Dumnezeu. Prostii, strigă el! În opinia acestui om foarte sigur de el, e ridicol să-ți pui această întrebare! 
Se crede modern, progresist, dar urlă intolerant, căzând într-un conservatorism periculor - ca toți fundamentaliștii atei ce împărtășesc doctrina fanatică a celor ce se cred mai presus de toate, care nu pot fi atinși de nimeni și de nimic. După el, toți cei care cred sunt niște imbecili. Și el, care nu crede în nimic, trăiește în adevăr. Nu are nici măcar idee că se mulțumește să opună o credință altei credințe, o religie altei religii. 
Singura atitudine intelectuală cinstită în ceea ce privește existența lui Dumnezeu sau a lui Hristos este să spui: ”Nu știu”. Agnosticismul trebuie să rămână baza noastră, a tuturor. 
Când zicem: ”Eu cred”, nu zicem ”Eu știu”. Ceea ce cred nu e ceea ce știu. 
Când zicem: ”Eu nu cred”, nu zicem ”Eu nu cred că există”. În ordinea adevărului, a nu crede nu aduce nimic în plus. 
Să rămânem umili și măsurați. O credință atee sau o credință creștină rămân credințe. Niciodată științe. Și fiecare merită respectul pe care trebuie să-l avem pentru orice convingere. Suntem cu toții uniți în jurul întrebării, divizați în jurul răspunsurilor noastre. (p.237 - autorul)

Deși mi-au plăcut trăirile descrise, perspectivele diferite, chiar antagonice  - Ieșua și Pilat - foarte pământești amândouă, preferatele mele rămân totuși Oscar și tanti roz și Cea mai frumoasa carte din lume şi alte povestiri.

Trebuie că sunt o frustrată

Altfel nu-mi explic de ce:

- simt că mă zgârie pe retină iegării și treningurile. Nu știu care mai mult, deși la o bătălie cinstită, 1 la 1, iegării ies net învingători, mai ales că nu contează ca ești anorexică sau focă eșuată, clar o forțezi cu niște iegări, pentru ca negru slăbește (și dacă-l porți vreo 2 săptămâni, mamă, mamă cum fug ele kilogramele). Ca să nu mai vorbim că nu are importanță cât sunt de ordinari iegării sau cât de tare se infig în părțile tale intime (fată, de ce tot scoţi degetul de cămilă la plimbare? mai lasă-l şi tu acasă, că încep să plângă copiii pe stradă!). Adevărul e că iegării că dau bine cu orice - cămăși, sacouri, sutiene, merg la orice, fată!

- mă obosesc părinții care postează poze pe facebook de când juniorul are 2 săptămâni în uter (minim 300 / semestru, să vadă tot omu' evoluţia), ca să nu mai vorbim de avalanșa de după, bineînteles, însoțită de comentarii, ca și când  ar vorbi copilul, iar el de-abia reușește să facă pârț fără să plângă. Bine că nu am văzut înca filmulețe cu facerea, dar mai e timp!

- simt nevoia femeile cu burta la gură să-și facă poze semi-dezbrăcate. De ce e musai să fii sexy și gravidă? Da, te simți neîndemănatică și mare, dar gândește-te câte câștigi, ce relație stabilești cu Gogu, cum te schimbi - de preferabil în bine și nu într-o atotștiutoare. Pozele sexy, o mai fi timp pentru ele și după, dacă nu bagi în tine ca-n goapa Marianelor. Iar pe de altă parte, dacă nu ești Demi Moore, nu ai cum să fii sexy gravidă. Poți să te sprijini de un perete, să ridici piciorul sau să te uiți languros la aparat, că pur și simplu nu ai cum!

- fetele care intră într-o nouă relaţie brusc nu mai înţeleg comprimisurile din alte relaţii, deşi numai ele ştiu câte au înghiţit la un moment sau altul din trecut. Faină memoria asta, mai ales pentru că vine cu un burete inclus! Dar despre asta mai în detaliu altă dată.

Eseu despre orbire - Jose Saramago

Se face că o molimă de orbire albă pune stăpânire pe o ţară-ntreagă. De vreme ce se pare că se ia, alege şi guvernul o soluţie mai la îndemână: îi strânge pe primii orbi şi-i bagă la carantină într-un fost spital de nebuni. Nu există servicii sanitare, nici vreo autoritate care să stabilească ordinea internă. Totul devine în scurt timp ca o junglă de beton plină de căcat şi violenţă. Nevasta medicului e singura care îşi păstrează vederea de la început şi până la sfârşit, ca pentru a fi martorul ocular al degradării omeneşti. Ce noroc pe ea!

Băi G, să ştii că m-a cam obosit şi plictisit. Să fi fost şi că am văzut filmul înainte (Blindness -2008). Nu mă prea ajută pe mine memoria, dar în limitele posibilităţilor ei, cartea şi filmul sunt cam aceeaşi chestie. Deci, aşadar şi prin urmare, ştiind deznodământul (jur că nici să mă jupoi cu unghiera nu înţeleg cum poţi să citeşti sfârşitul înainte şi să mai continui să citeşti) şi desfăşurarea acţiunii, cartea mi s-a părut mai slabă decât Eseu despre luciditate, de acelaşi domn.

Morala: Nu poţi să ştii niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie să aştepţi, să laşi timpul să lucreze, timpul e cel care porunceşte, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărţile din pachet, nouă ne revine să ne inventăm jocurile cu viaţa, a noastră. (p. 264)

Am dus-o!

A fost aşa cum trebuia să fie. Am fost toţi 3 de faţă. Am condus-o pe ultimul drum împreună.
Adevărul e că ne-a cam luat prin surprindere, deşi ne aşteptam. A fost un pic cu panică, n-am ştiu cum să ne organizăm mai repede. Am ezitat. Ne-am întrebat dacă e decizia bună. Fiecare dintre noi a căutat soluţii să evităm situaţia. Fiecare ştia că asta e.
Iniţial am luat eu volanul. Îmi tremurau mâinile şi mi se părea nefiresc. Atunci a trecut tata pe scaunul şoferului. A condus-o pe ultimul drum cel care a condus-o şi pe restul drumurilor timp de 29 de ani. A fost aşa cum trebuia să fie!