Tsuzuku Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj - Haruki Murakami

Pe Murakami ăsta parcă-l prizez. Când văd vreo carte nouă, încep să tremur. Trebuie că îmi oferă satisfacție rapidă și mult prea ușor de obținut, nu trebuie să cuget, pot citi fără să am nevoie de pauze de aer, totul merge șnur. Este chiar ușor de citit și nici nu-i ca și când s-ar întâmpla cine știe ce. De data asta nu mai avem nici pisici, nici fenomene paranormale, asta dacă nu încadrăm în această categorie câteva vise erotice și senzații stranii.

Treaba e cam așa: un domn care se consideră cam fără personalitate se decide - de fapt se decide prietena lui, nu neapărat el, că deh, așa-s femeile, pun presiune - să-și rezolve ceva probleme neclarificare și să vadă de ce a fost exclus din grupul de prieteni din liceu. Na și așa se duce el să-i vadă pe toți și să clarifice situația. Și pe parcurs parcă mai capătă și el culoare, sau cel puțin conștientizează că nu era chiar așa de transparent. Acum că povestesc așa de sec, pare plictisitoare cartea, dar chiar nu-i, pentru că Murakami știe să povestească. Te așază frumușel într-un fotoliu, își pune un disc de muzică clasică la pick-up, îți toarnă jumătate de pahar de whisky și începe frumos să-ți povestească.

- Seminar de business creativ?
- Da, numele e ceva nou, dar de fapt e totuna cu un seminar de dezvoltare personală, spuse Sara. Pe scurt, un curs rapid de spălare pe creier ca să crească războinici corporatiști. În loc de scripturi, folosesc manuale și în loc de iluminare și paradis îți promit salarii mari și promoții. E noua religie a erei pragmatismului. Numai că, spre deosebire de religie, nu are elemente transcedentale, aici totul e teoretizat și cuantificat. (p.106)

Inimile oamenilor nu se leagă doar prin armonie. Se leagă și mai adânc prin răni. Se unesc prin durerile și fragilitatea fiecăreia dintre ele. Nu există liniște fără țipete de durere, eliberare fără sânge revărsat, acceptare fără pierderi acute. Asta stă la rădăcina adevăratei armonii. (p. 220)

Grasă şi proastă - Rodica Ojog-Braşoveanu

Cum să nu te apuci de o carte cu așa un titlu? Acum sincer... Avea mama un coleg care spunea: E urâtă, dar noroc că e proastă.

Recunosc că titlul m-a convins și poate faptul că am găsit pdf-ul pe Internet. Știam despre doamna Brașoveanu că scrie romane polițiste, care nu prea-s genul meu, chiar deloc, dar când am văzut titlul am zis că merită să încerc. Și ca să vezi, s-a dovedit a fi un volum de proză scurtă, românească 100%, fără nici un dubiu.

Mi-au plăcut povestioarele, aproape toate mai mult decât cea care a dat titlul volumului, dar pe de altă parte și-a atins scopul: îți atrage privirea și incită imaginația.

 Marea majoritate a personajelor principale sunt femei - cred că doar Ghiocel din Party la Castel face excepție, dar s-ar putea să mă înșel, nu mai verific acum. Mă opresc la 2 dintre povești, pentru că tot ce e mult plictisește și pentru că acestea 2 s-au agățat cu încăpățânare de memoria mea scurtă.

Prima dintre ele este cea cu anunțul de la matrimoniale. O doamnă de peste 40 de ani, divorțată, ezită mult dacă sau nu să apeleze la matrimoniale pentru a-și găsi un partener. Când vede ea că treaba asta a mers la câteva cunoscute de-ale ei, își ia inima-n dinți și trimite o scrisoare (d-aia adevărată, în plic, nu email) la o agenție din străinătate. În câteva săptămâni, pentru că așa era cu scrisorile - dura, primește 3 oferte, se hotărăște la una, un neamț și începe un schimb de corespondență care are ca punct culminant vizita lui la București, de sărbătorile de iarnă. Mare agitație mare, zugrăveli, găteli, unghi, păr, masaj (că așa a văzut ea la TV că se face). Vine neamțul, toate bune și frumoase până la o excursie ratată la munte, de revelion. Întorși acasă, domnul coboară la mașină pentru încă o tură de bagaje și dus e. Nici un cuvânt, nici o explicație, nimic, nici atunci, nici ulterior. Mult prea sec să nu-ți rămână în minte.

Cea de-a doua este și cea mai dureroasă în opinia mea, pentru că presupune o renunțare completă la propria persoană, o anulare a propriilor plăceri în favoare persoanei de lângă, un sacrificiu care, ca multe altele, își primește într-un final răsplata. Cadou de Crăciun  este povestea Ramonei, care abandonează vopseaua de păr, cerceii și secretele, pentru că lui Cristi îi plac femeile naturale, nevopsite și fără brizbizuri. Iubirea mea trebuie să fie autentică și nu păpușă de vitrină. Nu‑mi plac artificiile decât de Reve­lion și la sărbători naționale. Prietenii și tanti Lia. mătușa, o avertizează, dar dragostea e prea mare: Se vede imediat că‑i de la țara, comentau cunoștințele, așa a apucat la el în comună, că doar nu era să iasă mă‑sa la seceră pudrată cu Max Factor! Tanti Lia, care o crescuse, fusese mai necruțătoare: - Să te ferești, scumpa mea, de ăștia care fac pe marii evangheliști, sunt de obicei niște ipocriți imposibili. Vor neveste 'natu­rale', dar ochii le sticlesc după dame vopsite. Ține minte de la mine, când o fi să te înșele, o s‑o facă tocmai cu cine nici nu gandești!

Și anii trec, așa cum știu ei mai bine să treacă, pe nesimțite, într-o fericire gingaș de naivă, întărită de lipsurile și sacrificiile din acea perioadă. Într-al optulea an, Ramona amanetează o brățară moștenire de familie, pentru a-i face o mare bucurie lui Cristi: un calculator. Ințenția este să recupereze cu orice preț bijuteria, chiar de ar fi să împrumute bani de la tanti Lia, dar cu toate pregătirile frenetice pentru un Crăciun de vis, uită de termenul limită și brățara este vândută. Domnului de la amanet i se face milă de ea și-l spune la cine a ajuns brățara. Potopul de fericire o inundă când află că soțul ei e ăla de a cumpărat-o. Și mai abitir se ocupă de pregătiri și jubilează la gândul unui Crăciun împlinit. Vine seara de Crăciun, sosesc și invitații pintre care tanti Lia și o colegă de-a Ramonei, un pic vulgară și despre care se știa că e încurcată cu un bărbat însurat. Și la încheietura mâinii ei ce? Da, brățara Ramonei. Frumos, nu? Sau cum mai spunea tanti Lia, izvor de nesecată înțelepciune de cartier: și dacă stai să te gândești, e mult mai palpitant să fii amantă decât ne­vastă. Și mai es­tetic. Una‑i vizitată cu flori și obrazul proaspăt ras, și alta cu ligheanul cu izme­ne și ciorapi murdari, puși la muiat în Dero peste noapte!

Să știi cine ești, să fii cineva. Oglinzi străine.

Este sănătos să ştii cine eşti (poate chiar mai sănătos decât obsesia vegan), să te cunoşti îndeajuns de bine încât să ştii din ce eşti făcut, din cât la sută visuri, speranțe, cât aroganță, cât prefăcătorie, cât imaginație și cât hotărârea necesară să reușești să dozezi toate ingredientele de mai sus într-un aluat din care să iasă ceva, fără a te pierde în rețele străine, oferite mărinimos la tot pasul.

Dacă introspecția nu a prea dat roade de-a lungul anilor, această cunoaștere se va realiza prin interacțiunea cu exteriorul (introspecția nu e generată tot de interacțiunea cu exteriorul?!), prin încercările exteriorului de a toci interiorul. Te vei lovi de obstacole și vei încerca să le depășești sau te vei ascunde sub pătură în așteptarea ca ele să treacă, vei pierde, vei câștiga, (te) vei dezamăgi, iar pe parcursul fiecărei modificări climaterice, vei conștientiza mai bine propriile limite, propria materie.

Instinctul este să-l percepi pe cel de lângă tine prin prisma propriei oglinzi a realității, așa cum e ea, mai mult sau mai puțin deformată, iar de-a lungul vieții te vei reflecta în varii oglinzi străine. Uneori vei ceda și-i vei lăsa să te cioplească, să te potrivești cu reflexia, alteori vei lua dalta și te vei ocupa personal de problemă. De ce? De dragul aprobării, de dragul afecțiunii, din confuzie. Dar oamenii și oglinzile lor se vor succeda, se vor schimba sau vor dispărea, iar o viață de perpetuă reconstruire de dragul altora nu aduce satisfacții pe termen lung.

Dacă tu nu știi cine ești, cum să alegi care dintre chipurile care te privesc cu insistență și nerăbdare din glinda interlocutorului este cel cu adevărat al tău, cel trist sau cel vesel, cel independent sau cel patologic dependent, cel arogant și nepăsător sau cel prea implicat, cel urât sau cel frumos? Toate? Nici unul? Contează să știi?

Contează să nu iroseşti plastilina pe fantezii străine!

Obsesiv...

Tare, în căști, repetă până simt că mă doare mintea: There's sugar on your soul, you're like no one I know...

8 septembrie, 8 ani

Au trecut 8 ani de când a murit bunica mea. Oscilez între sentimentul că 8 ani au zburat pe nesimțite și  cel că a trecut cel puțin o viață de atunci, doar că nu o viață în timp, ci în transformări. Clipești de câteva ori și au trecut 4 ani, 8 ani, viața, pe când orele, orele sunt cele cu care purtăm lupta timpului, în ele poți vedea uneori veșnicia. Este ciudat cum anii par a trece mai repede decât orele.

Nu cred în viață după moarte sau în spirite care ne vegheză, dar mă bucur că am putut urca în mașină și merge la țară, la cimitir, să pun un buchet de flori și să aprind o lumânare. Pentru că asta și-a dorit.

Despre atuuri şi amenzi

Joi, ora 17:00, sună telefonul, număr necunoscut. Răspund să aflu că la telefon este doamna care mi-a vândut maşină şi văd că mă ceartă. Într-un final înţeleg că a primit o amendă pe numele ei, cum că ar fi circulat fără rovinietă. Întreb când, că doar sunt cu conştiinţa împăcată, că m-am golit de bani după ce am cumpărat maşina şi mi-am asigurat şi rovineta pe 1 an. 

- Aici scrie clar că în 4 august 2014 maşina a fost fotografiată în localitatea X şi că nu aveaţi rovinietă.

- Dar am din luna aprilie şi pe de altă parte în data respectivă chiar n-am ieşit cu ea din oraş.

- Pe mine nu mă interesează asta, eu ştiu doar că e pe numele meu şi că sunt somată să o plătesc. Vreau să veniţi astăzi la mine să vedem exact despre ce este vorba!

- Este ora 17:00! Sunt încă la lucru, mai am ceva de rezolvat şi după lucru şi chiar nu am cum să ajung astăzi...

- Nu-mi vine să cred ca aveţi aşa lipsă de interes! Ar trebui să-l ascult pe fiu-miu care zice că nu mai am nici o responsabilitate de vreme ce am actul de vânzare cumpărare. Dar pe mine nu mă dau banii afară din casă!

- Nici pe mine, dar fiul d-voastră are dreptate: nu mai aveţi nici o responsabilitate. Şi nu este lipsă de interes, doamnă, doar că astăzi nu ajung. Vin mâine dimineaţă la 9.

- Eu credeam că rezolvăm astăzi totul. Mâine am program. Am copil, nepoţi, am o viaţă. Plus că am o anumită vârstă. Toate atuurile sunt de partea mea!

- Şi eu nu am nici măcar atuul propriului timp? De a vă putea amâna până mâine pentru că astăzi n-am timp?

- ... 

Evident, nu ne înţelegem. Dacă nu m-aş fi simţit pusă la colţ şi certată ca un copil de 3 ani, poate aş fi tras de mine să ajung în aceeaşi seara. Dar cum nu mi s-a acordat nici măcar un atu, am lungit treaba până pe la ora 21, când am dat să o sun pe doamnă, dar nu mi-a răspuns. Buuun, e supărată. Sun dimineaţa, la 9:30, când panica este deja bine instalată şi jumătate de oraş a fost cutreierat, au fost date telefoane, s-a mers prin birouri...

- Bine doamnă, unde să vin să citesc şi eu amenda, să vedem despre ce-i vorba?

- Veniţi dacă vreţi la Poşta mare, că eu acum merg să o plătesc.

- Staţi, nu plătiţi nimic, aşteptaţi să văd şi eu despre ce-i vorba. Oricum nu mai este responsabilitatea d-voastră.

- Aşa-i, nu este, dar eu n-o să stau să mă judec cu statul!

- .... Ne vedem la Poşta mare!

Ajung în 15 min, vine şi doamna cu soţul în încă 10. Mare panică şi disperare. Îmi pun în braţe copii după amendă, plic şi mă întreaba dacă am de gând să plătesc sau ce fac?!

- Staţi să citesc şi eu despre ce-i vorba. Nu plătesc aşa, fără măcar să citesc.

- Noi mergem să plătim, că şi aşa am pierdut destul timp cu asta!

Şi rămân aşa, în ochi cu praful stârnit de moşi şi sprijinind cu o faţă cam tâmpă pomul din faţa Poştei. Simt că fierb de nervi. Măcar să citesc amenda. Blablabla, în 4.08 a fost emisă amenda, pentru circulat fără rovinietă în 22.03. Aaa, aşa mai vii de acasă, da atunci am circulat în localitatea respectivă şi nu, nu am avut rovinetă, că nu mi-a trecut prin cap că ar trebui (ştiu, nu-s cea mai ageră). Mă duc, găsesc moşii la o coadă, le explic descoperirea, îmi cer scuze şi vreau să le dau banii pe amendă.

- Şi încă 10 lei pentru copii şi timbru trimis dovadă plată la Bucureşti! spune soţul doamnei (cum avem noi tehnologia să facem poze automat maşinilor, să stocăm imaginile respective pe un server, să comparăm cu rovinietele plătite sau nu, să le trimitem posesorilor autoturismelor amenda, dar fir-ar să fie a dracului de treabă, nu avem cum să înregistrăm plata! După ce plăteşti, trebuie să trimiţi copie după chitanţă. În timp ce scriu asta îmi vine să-mi dau cu capul de tastatură!)

- Vă dau şi pentru copii şi pentru plic şi pentru benzină. Dar de ce n-aţi aşteptat până astăzi? Aţi crezut că nu vin?

Doamna, epuizată de ani, agitaţie şi se pare impertinenţa mea, o mucioasă de 30+ care nu m-am executat la comandă, nu mai zice nimic. Domnul, în schimb:

- Şi agitaţia, toată agitaţia ei?

Mai lăsați-mă dracului cu găleata cu gheață

Dar chiar nu suntem în stare de nimic original?

Acum vreo săptămână, zâna stupizelor, împăienjenita Andreea Marin (sau e încă la modă?! eu, recunosc, sufăr de o lehamite majoră când vine vorba de mai toate emisiunile de 2 bani de la TV), a adus moda cu galeata de gheață turnată în cap și în România. Ce spui? De ce? Nu-ți cauți și tu fato un job adevărat, că acuși bate pensia la ușă? Și mai apare și cu un rânjet tâmp, cum că nu susține nici o cauză...a fost așa să... Să ce?

Câți dintre cei de-și toarnă ca proștii apă rece-n cap (măcar de era găleata plină cu căcat) știu despre ce-i vorba? Și de ce, în loc să-și deschidă baierele pungii și să doneze ceva bani pentru orice cauză, că doar au unde să aleagă - cauza, sau să doneze sânge, sau timp, sau orice, ei își deschid baierele prostiei de turmă?

Și acum sincer, chiar ne mai permitem și un brain freeze?

A, dar mă scuzați, uite și originalitatea: o facem și noi așa, că e mai bine decât să n-o facem, nici o cauză, nimic, iar pe pe altă parte, mai apari de TV, mai vorbeste lumea de tine, nu ai ce să pierzi, nici măcar neuroni.

Campanie electorală, nu-și toarnă nici un viitor candidat apă-n cap sau s-a întâmplat deja, iar eu am pierdut, ca de obicei, startul? Asta musai să fie lângă taraba cu mici, așa împuști cumva mai mulți iepuri decât poți căra: săracii vin la un mic, o bere, tinerii sunt impresionași că ejti cool, poate mai scoți și mirosul de stricat...