Pădurea norvegiană - Haruki Murakami

Personajele sunt haotice, parcă mai nebune decât de obicei. Tați care le spun fiicelor că mai bine mureau ele decât soția, sinucideri la ordinea zilei, nebuni la tot pasul. Cel mai normal pare personajul principal, Watanabe, care se încăpățânează parcă să se târască consecvent și cu hotărâre prin viață...Discutând la un moment dat cu unitatea paternă, am ajuns noi la concluzia că o carte bună trebuie să aibă minim un nebun...dacă nu, ce probleme poate rezolva, ce-ți poate comunica sau ce te poate învăța?! Tehnici de supraviețuire în junglă cu Bear Grylls sau cum să gătești cu Jamie Oliver?! Nu că n-ar fi bine să știi să gătești ca Jamie sau să poți mânca orice căcat ca Bear doar să te poată filma unii, dar totuși...

Ce mi-a plecut foarte mult și am sesizat și în ”La sud de graniță, la vest de soare” era coloana sonară. Nu pot să-mi dau seama dacă și la restul cărților era la fel, dar aici chiar m-a frapat. Tot timpul auzi câte o melodie, la radio, fredonată, cântată la chitară, totul este melodic, până și înmormântarea...

Merită citită... Mai jos câteva secvențe care mi-au atras atenția:

Nagasawa își făcuse o regulă din a nu pune mâna pe cărți ale autorilor care nu muriseră cu cel puțin 30 de ani în urmă. - Nu că nu aș avea încredere în literatura contemporană, dar nu vreau să-mi pierd timpul cu cărți care nu au trecut prin botezul timpului. Viața e prea scurtă. (p.43)

...simțeam aceeași tristețe profundă când Naoko mă privea fix în ochi. Nu aveam unde să închid o asemenea senzație, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfășura în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine. O simțeam, dar nu avea gură să vorbească. (p.61)

- Nu Scott Fitzgerald a spus că nu trebuie să ai încredere în indivizii care se pretind a fi obișnuiți, banali? (p. 141)

Zilele erau toate la fel pentru mine. Puneam jos piciorul drept și-l ridicam pe stângul, îl puneam jos pe stângul și-l ridicam pe dreptul, fără să știu unde mă aflu, fără să știu măcar dacă merg în direcția bună. Știam doar că trebuie să merg undeva, că trebuia să înaintez pas cu pas. (p.254)

- Nu te autocompătimi, zise el (Nagasawa). Numai cretinii fac așa ceva. (p.289)

Când te trezești în beznă singurul lucru pe care-l poți face este să închizi ochii și să încerci să te obișnuiești cu întunericul. (Reiko - p.309)

Dragostea mea pentru Naoko este liniștită, blândă, transparentă, dar pentru Midori simt cu totul altceva. Dragostea mea pentru Midori este pe picioarele ei, trăiește, respiră, pulsează, mă cutremură de-a dreptul. (Watanabe - p. 320)

The Beatles - Norwegian Wood

Curajul

pare să adore să se ascundă în cele mai ciudate locuri, să paraziteze cele mai atipice gazde, care ademenesc și înșală ochiul și mintea prin fragilitate fizică...

bine că există totuși... EL, curajul... și așa, vrând, nevrând îi molipsește și pe alții... măcar de rușine, dacă nu din alte motive...

Delir - Laura Restrepo

Profesorul Aguilar vine dintr-o călătorie și-și găsește soția, Agustina, în plină criză de nebunie...acesta este punctul de plecare al romanului a cărui acțiune se desfășoară într-o Bogotă zdruncinată de atentate și frică, peste toate planând umbra lui Pablo Escobar.

Cartea este halucinantă, sacadată, delirantă...aspect întreținut și de frecvența cu care alternează cele 4 planuri în care se desfășoară acțiunea: Aguilar și eforturile sale de a cunoaște trecutul nevestei și rădăcinile nebuniei, bunicul nebun al Agustinei, Portulinus, fetița Agustina și începuturile nebuniei și iubitul din tinerețe, Midas McAlister, îmbogățit ca urmare a intermedierii afacerilor dintre elita Bogotei și Escobar. Nu ai timp să te plictisești că s-au și schimbat personajele și timpul acțiunii.

Mi-a făcut mare plăcere să citesc cartea. A fost greu să o las din mână. Poate d-aia finalul mi s-a părut întrucâtva sec, nereușit. La fel ca și la Oaia fantastică a lui Murakami, sentimentul a fost că se putea să se încheie diferit, să fie ceva mai mult, sau altfel...Dar, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, este o părere neavizată și probabil că acalmia nebuniei a fost singurul final posibil într-o lume a ciudățeniilor...

...în mijlocul ciudățeniilor există o rutină pe care ajungi s-o înveți, diversitatea ciudățeniilor se reduce la cinci lucruri, ori e sex, ori alcool, ori droguri, ori bătăi, ori focuri de armă, la asta se reduce repertoriul, așa e viața, până și ciudățeniile au monotonia lor. (p.141)

Dacă tăcerea ar fi albă!...Dacă tăcerea n-ar fi al dracului de murdară și de contaminată...tăcerea e plină de zgomote care se ascund în ea, precum cariile în lemn, și o rod pe dinăuntru, e de-ajuns să nu fii surd ca să-ți dai seama de zumzete și bâzâituri.... (p.180)

De sărbători...

...o să aleg varianta atipică, non-George Michael sau white Christmas (pentru că nu-i) și o să ne urez tuturor să ne dorim ceea ce avem!
Sau după cum spune don'șoara Sheryl Crow: It's not having what you want, but wanting what you have! Profundă, ce mai...

P.S. - A nu se deduce de aici că nu am simțit spiritul sărbătorilor. Din contră! A fost aici, nu ca în copilărie,dar pe de altă parte nimic nu mai e ca în copilărie...

În oglindă

- Păpușă, ce-i cu părul ăsta? Până unde avem de gând să-l lăsăm? Au nu-ți mai aduci aminte cât de împotriva lui erai, cum spuneai că părul scurt are personalitate, că spune ceva, că e pentru tine!?
- Da, da...dar uite cât e de fain...nu a mai fost așa de lung din clasa a cincea...e copilăria mea în el...când mă trezea mama la 6 dimineața să-mi împletească două codițe, când ieșeam desculță în mijlocul drumului de țară și lăsam începutul de furtună să-mi dezmierde pletele, când mă spălam cu săpun de casă și nu mă pierdeam între rafturi de produse și rahaturi, când totul era mai simplu și mai frumos...ce vremuri...uite chiar acum îmi vine să mă strâmb copilărește la tine și să-ți scot limba...
...și pe de altă parte personalitatea este supraevaluată...

Old school - la extrem

Sau cum să-ți iei un TV LED să asculți radio la el...școală veche sau ce?!...

Dance Dance Dance - Haruki Murakami

Cartea am citit-o în engleză, nu că mi-ar face o deosebită plăcere să citesc în limbi străine, dar nu aveam nimic mai bun de făcut, wireless-ul la care parazitam gratuit nu mai apărea în listă, televizor ciuciu, iar etichetele în catalană de pe borcanele de gem parcă și-au mai pierdut din fascinația inițială, așa că atunci când G mi-a propus să citesc ”Dance Dance Dance”, am cam strâmbat din nas, pentru că așa fac eu de obicei la început, dar în lipsă de altceva mai bun de făcut, am cedat... și a fost foarte faină lectura. A curs de la sine, lin și închegat. Am constat că era de fapt în continuarea căutării oii fantastice, dar putea fi liniștit citită și independent.

Mi-a plăcut ideea de bază, că nu trebuie să stai niciodată prea mult locului. Chiar dacă îți vine să te târăști în colțul tău și să-ți lingi rănile, să vrei să fii lăsat în pace de toată lumea și să nu te vezi nici măcar pe tine în oglindă, nu ai voie să rămâi blocat în poziția respectivă. Te forțezi, te ridici, ”dansezi” prin viață, poate mai greoi și mai împiedicat la început, dar doar așa ai șansa să întâlnești oameni și situații mai mult sau mai puțin inedite, sau reale, dar care îți pot oferi...o viață.