E un documentar regizat de o doamnă - Helene Klodawsky - şi prezintă o serie de poveşti de dragoste care au supravieţuit Holocaustului, care s-au înfiripat în timpul sau imediat după el. Poveştile sunt spuse chiar de cei care le-au trăit, bătrânei în toată puterea cuvântului care, în timp ce vorbesc, se ţin de mâini, se privesc cu dragoste şi vorbesc despre destin. Înduioşător şi impresionant. Mi se pare mare lucru. Nu că aş crede în destin, în "ce e al tău e pus deoparte", cum zicea bunică-mea, dar cred în iubire şi în sentimente care durează. Mi se pare destul de greu să găseşti o dragoste care sa fie reciprocă şi atunci consider că este o prostie să o laşi să se stingă. Da, necesită efort, uneori este o luptă şi clar te mai saturi, dar atâta timp cât mai există şi consideri că merită, eu cred că se poate ajunge la o cizelare a personalităţilor, una după cealaltă, astfel încât să permită transformarea dragostei într-una matură şi durabilă.
Ştiu, par naivă spre infantilă şi cel mai probabil viaţa o să mă convingă de contrariu, mai ales în contextul în care în societatea contemporană nu se prea mai pune preţ pe treburile acestea. Oamenii par în general mai dispuşi să renunţe la ce au şi să caute altceva. Nici măcar nu pot să afirm cu tărie că este mai bine sau mai rău decât pe vremuri, pentru că nici o relaţie de chin nu este soluţia. Până la urmă rămâne la latitudinea fiecăruia, dar documentarul merită oricum vizionat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu