Nemîngîiații - Kazuo Ishiguro

Am scris titlul așa, pentru că asta e varianta în care am cumpărat cartea.

Am crezut că nu se mai termină. Mai tare m-a plictisit doar Frații Jderi din care nu-mi aduc aminte absolut nimic, decât că a fost o luptă cu mine să o termin. Aș zice că-mi aduc aminte și de ceva frați, dar aș minți.

M-am încăpățânat cu cartea asta pentru că în ultima vreme am abandonat cam multe și cumva m-a băgat conștiința într-o ședință din care am ieșit cu o ambiție oarecum inutilă, dar na... ce să-i faci? lucrăm cu materialul clientului.

Cartea e ca un vis obositor, repetitiv, halucinant, te trezești, adormi și se continuă, intri în clădire pe o ușă, ieși pe alta într-o zonă complet necunoscută, nu poți înconjura clădirea și să ajungi la cealaltă intrare, rătăcești pe străzi necunoscute. Totul e o confuzie generală. Protagonistul are nevastă și copil dar parcă n-ar avea. Sau nu are? Și tot citești că te gândești că trebuie să fie ceva acolo, dă-o naibii de treabă, sunt peste 600 de pagini, trebuie să vrea să transmită ceva, să mă învețe ceva, că asta pot visa și eu. Și ajungi la final și... NIMIC. Chiar nimic. Foarte frustrant. Dar din nou, poate e doar incultura mea.

Afaceri cu bidinele. Filme româneşti.

Şi pentru că ultima dată când a trebuit să zugrăvesc, mi-am adus nişte zugravi pe care i-am agăţat într-o scară de bloc (chestie care m-a costat câteva ore de ars în vrăjeală, inclusiv repetarea întrebării: Dar sigur nu vrei să rămân să te ajut la curăţenie?), am luat decizia să caut o firmă pe Internet, să-mi dea şi factură - na!

Ai zice că-i simplu, nu? Factura aia a facilitat mult trierea, în sensul că n-am prea avut de unde alege. Într-un final, găsesc şi eu o firmă cu site, oferea şi servicii de reparaţii, şi curăţenie, şi prelua şi lucrări minore. Vis! Sun, o convorbire decentă cu un domn, rămâne să trimită un muncitor să evalueze lucrarea. Revin cu un telefon să stabilim ora şi locul întâlnirii. Când îi spun că trebuie să vină în zona campusului, opaaa, nu mai vine muncitorul, vine chiar domnul de la telefon - Da, dragă, mâine dimineaţă este bine (de la d-voastră de la dragă în doar 23 de secunde?! Bravo!), o să vin într-un BWM X5 cu numere de Ilfov, o să mă recunoşti. Eu, la capătul celălalt - mută, că nu ştiu dacă râde de mine, să râd şi eu, să închid?!

Bine, rămâne cum am stabilit, a doua zi dimineaţă, la ora 10, eu - punctuală. Mă sună, să-mi spună că întârzie. Ok. Mă sună din nou în 3 minute, să vă ţin de urât, să nu vă plictisiţi (iar d-voastră, sunt confuză, clar; cu cine vorbesc, ce se întâmplă, pe cine aştept eu aici? zugravul în X5?). Ajungem imediat! Vin cu şoferul! Închid, mă pufneşte râsul. Aştept în continuare. Curiozitatea e prea mare.

Ajunge, da, în X5, cu şoferul, care e de fapt maistorul. Îi duc să vadă ce-i de făcut, îmi fac ei o estimare cum că m-ar costa 200 lei, asta pentru tine şi să ştii că eu nu din asta fac banii! Şi acum, ne dai şi nouă o cafea? 
- .... Bine, vă dau, dar de la Abc, de unde am luat-o şi pe a mea!

Eu şi şoferul-maistor întrăm la abc să luăm cafeaua, domnul X5 rămâne afară. Ieşim, un aurolac îi dă târcoale şăfului. Ăsta îl ignoră la început, dar când vede că ieşim, scoate portofelul burduşit cu bancnote mari şi-l întinde spre aurolac: Na, ia ce vrei tu de aici! Hai, ia! Ăsta îşi bagă degetele murdare în gură să le umezească şi se năpusteşte spre portofel. Curioasă, aştept să văd dacă îl lasă să ia una de 100 de lei. Ghinionul e ca o hârtie de 5 lei e un pic în afară şi o ia pe aia. Sunt dezamăgită, X5-ul respiră cumva uşurat. Trebuie că mi se pare asta, că doar... X5, hellooo! 
Îi dau cafeaua: Na, poftim, ca la studenţi, că tot ziceai că-ţi place aici!

O experienţă personală - Kenzaburo Oe

Există cărţi care nu-ţi oferă nici un fel de confort, nu te invită la o cafea, nu-ţi dau o pătură să te înveleşti dacă ţi-e frig, nu îţi oferă nicio plăcere imediată sau ulterioară. Seci! Şi nu, nu ca vinul sec, deşi rămâi după ele cu o mahmureală mintală pe care uneori o cari cu săptămânile după tine.

Eu cred că acestea sunt cărţile care reuşesc să mişte ceva în noi, nu comode, nu plăcute, dar stimulatoare. Te stimulează să gândeşti, să simţi şi, implicit, să evoluezi.

Aşa este O experienţă personală a lui Kenzaburō Ōe.

O broşurică, ai zice că o dai gata până termini ceaiul, dar nu o poţi îmbuca deodată. Trebuie să mai ieşi la aer, să iei o ciocolată, să suni un prieten, să mai bagi un South Park.

Este într-adevăr povestea unei experienţe personale a autorului: la 27 de ani aşteaptă să-i nască nevasta. În această aşteptare, cutreieră străzile şi se gândeşte că nu va mai avea niciodată şansa să plece să experimenteze Africa. În timp ce el cumpără 2 hărţi rutiere cu Africa, zidurile închisorii personale se consolidează şi mai mult prin apariţia unui fiu născut cu ceea ce doctorii numesc hernie cerebrală. Viitorul copilului pare a fi cel de legumă, iar doctorii care au asistat la naştere îl încurajează să-l lase să moară. Întreaga responsabilitate pică pe umerii lui, soţia nefiind informată. Caută consolare la o fostă iubită/prietenă, chiar se mută la ea, îşi minte soţia - încă internată, se îmbată, vomită în timpul unui curs (este profesor), demisionează să nu fie dat afară, mută copilul în alt spital şi aici refuză operaţia. Îl externează şi, cu ajutorul prietenei, îl duce la o clinică privată, unde un medic cu o reputaţie îndoielnică ar trebui să-l ajute să-şi găsească sfârşitul.

Oricât de seacă ar fi cartea, sau poate tocmai de aceea, simţi tot ce simte autorul. Nu există nici un fel de poleială, îi vezi şi îi înţelegi dilema. Ce să facă el o viaţă-ntreagă cu o legumă?

Şi, în timp ce stă la birt împreună cu prietena lui, aşteptând un telefon de la doctor, care să-l anunţe că treaba a fost rezolvată, se hotărăşte să nu mai fugă:

Dacă vreau să mă lupt cu monstrul ăsta în mod cinstit nu prea am de ales: fie îl strâng de gât şi-l omor cu mâinile mele, fie îl accept şi încerc să-l cresc. Am înţeles asta de la bun început, dar n-am avut curajul s-o accept. (p.183)

O căutare pe Google şi am aflat că fiul autorului, cel care se naşte şi este operat în această carte, este un cunoscut compozitor japonez - autist, epileptic, cu deficienţe fizice şi mintale.

Clubul norocoaselor - Amy Tan

Cartea a fost mai mult decât m-am așteptat când am cumpărat-o. Chiar m-a surprins. Prezintă 4 relații între mame și fiice, dureroase și frumoase, așa cum numai ele pot fi, şi cu atât mai dificile cu cât mamele au emigrat la maturitate din China, iar fiicele sunt născute şi crescute în America.
Povestea începe din perspectiva uneia dintre fiice, care își pierde mama și își dă astfel seama cât de puține ştie despre ea.

Și până la urmă, câți dintre noi își asumă această cunoaștere? Câți dintre noi vrem să știm mai mult despre mamele noastre, mai mult decât ne permite perspectiva proprie, limitată, cu ochelari de cal, în care ele apar doar ca niște prelungiri ale noastre, care au ca unic scop să ne crească, să ne îngrijească și să ne suporte? Ele există și în afara maternității și au existat acolo destul de mult timp înainte de a da ochii cu noi.

Din vina mea este astfel. Pentru copiii mei am vrut cea mai bună combinație: condiții americane și caracter chinez. De unde să știu că acestea două nu se potrivesc?

Am învățat-o ce înseamnă condițiile americane. Dacă aici te naşti sărac, rușinea asta nu durează mult. Ești primul pe listă pentru o bursă. Dacă acoperișul îți cade în cap, nu trebuie să-ți plângi soarta. Poți da în judecată pe oricine, poți să-l faci pe proprietar să-l repare. Nu trebuie să stai ca un Buddha sub un copac și să lași porumbeii să-și facă nevoile în capul tău. Poți să-ți cumperi o umbrelă. Sau poți să intri într-o biserică catolică. În America nimeni nu spune că trebuie să accepți condițiile pe care ți le oferă altcineva.

A învățat aceste lucruri, dar n-am putut să o învăț nimic despre caracterul chinez. Cum să te supui părinților și să-ți asculți mama. Cum să nu te arăți ce gândești, să nu-ți dai pe față sentimentele ca să poți profita de oportunitățile ascunse. De ce lucrurile ușoare nu merită osteneala. Cum să-ți cunoști valoarea și să o slefuiești, nu să o fluturi pe sub nasul tuturor ca un inel ieftin. De ce gândirea chineză e cea mai bună. (Lindo Yong - mamă, p.301)

Dar cum se poate să uit să spun de unde vine titlu, titlul acesta care induce atât de mult în eroare?!
Clubul a fost născocit de mama naratoarei, într-o noapte de vară atât de fierbinte, încât până şi moliile leşinau, în Kweilin-ul aflat sub o iminentă ocupaţie japoneză, un oraş de rămăşiţe adunate laolată, când în orice oră din zi şi din noapte se auzeau ţipete cu provenienţă incertă, de la vreun ţăran care despică gâtlejul unui porc fugar sau de la un ofiţer care bate un ţăran pe jumătate mort pentru că îi stă în cale pe trotuar. Clubul a fost o evadare din amorţeală. Clubul este un grup de patru femei, una pentru fiecare colţ al mesei de mahjong. Iniţiatoarea clubului, Suyuan Wu, a dus clubul cu ea în San Francisco, iar după moarte, locul ei la masa de joc a fost ocupat de fiica ei, Jingmei.

Tsuzuku Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj - Haruki Murakami

Pe Murakami ăsta parcă-l prizez. Când văd vreo carte nouă, încep să tremur. Trebuie că îmi oferă satisfacție rapidă și mult prea ușor de obținut, nu trebuie să cuget, pot citi fără să am nevoie de pauze de aer, totul merge șnur. Este chiar ușor de citit și nici nu-i ca și când s-ar întâmpla cine știe ce. De data asta nu mai avem nici pisici, nici fenomene paranormale, asta dacă nu încadrăm în această categorie câteva vise erotice și senzații stranii.

Treaba e cam așa: un domn care se consideră cam fără personalitate se decide - de fapt se decide prietena lui, nu neapărat el, că deh, așa-s femeile, pun presiune - să-și rezolve ceva probleme neclarificare și să vadă de ce a fost exclus din grupul de prieteni din liceu. Na și așa se duce el să-i vadă pe toți și să clarifice situația. Și pe parcurs parcă mai capătă și el culoare, sau cel puțin conștientizează că nu era chiar așa de transparent. Acum că povestesc așa de sec, pare plictisitoare cartea, dar chiar nu-i, pentru că Murakami știe să povestească. Te așază frumușel într-un fotoliu, își pune un disc de muzică clasică la pick-up, îți toarnă jumătate de pahar de whisky și începe frumos să-ți povestească.

- Seminar de business creativ?
- Da, numele e ceva nou, dar de fapt e totuna cu un seminar de dezvoltare personală, spuse Sara. Pe scurt, un curs rapid de spălare pe creier ca să crească războinici corporatiști. În loc de scripturi, folosesc manuale și în loc de iluminare și paradis îți promit salarii mari și promoții. E noua religie a erei pragmatismului. Numai că, spre deosebire de religie, nu are elemente transcedentale, aici totul e teoretizat și cuantificat. (p.106)

Inimile oamenilor nu se leagă doar prin armonie. Se leagă și mai adânc prin răni. Se unesc prin durerile și fragilitatea fiecăreia dintre ele. Nu există liniște fără țipete de durere, eliberare fără sânge revărsat, acceptare fără pierderi acute. Asta stă la rădăcina adevăratei armonii. (p. 220)

Grasă şi proastă - Rodica Ojog-Braşoveanu

Cum să nu te apuci de o carte cu așa un titlu? Acum sincer... Avea mama un coleg care spunea: E urâtă, dar noroc că e proastă.

Recunosc că titlul m-a convins și poate faptul că am găsit pdf-ul pe Internet. Știam despre doamna Brașoveanu că scrie romane polițiste, care nu prea-s genul meu, chiar deloc, dar când am văzut titlul am zis că merită să încerc. Și ca să vezi, s-a dovedit a fi un volum de proză scurtă, românească 100%, fără nici un dubiu.

Mi-au plăcut povestioarele, aproape toate mai mult decât cea care a dat titlul volumului, dar pe de altă parte și-a atins scopul: îți atrage privirea și incită imaginația.

 Marea majoritate a personajelor principale sunt femei - cred că doar Ghiocel din Party la Castel face excepție, dar s-ar putea să mă înșel, nu mai verific acum. Mă opresc la 2 dintre povești, pentru că tot ce e mult plictisește și pentru că acestea 2 s-au agățat cu încăpățânare de memoria mea scurtă.

Prima dintre ele este cea cu anunțul de la matrimoniale. O doamnă de peste 40 de ani, divorțată, ezită mult dacă sau nu să apeleze la matrimoniale pentru a-și găsi un partener. Când vede ea că treaba asta a mers la câteva cunoscute de-ale ei, își ia inima-n dinți și trimite o scrisoare (d-aia adevărată, în plic, nu email) la o agenție din străinătate. În câteva săptămâni, pentru că așa era cu scrisorile - dura, primește 3 oferte, se hotărăște la una, un neamț și începe un schimb de corespondență care are ca punct culminant vizita lui la București, de sărbătorile de iarnă. Mare agitație mare, zugrăveli, găteli, unghi, păr, masaj (că așa a văzut ea la TV că se face). Vine neamțul, toate bune și frumoase până la o excursie ratată la munte, de revelion. Întorși acasă, domnul coboară la mașină pentru încă o tură de bagaje și dus e. Nici un cuvânt, nici o explicație, nimic, nici atunci, nici ulterior. Mult prea sec să nu-ți rămână în minte.

Cea de-a doua este și cea mai dureroasă în opinia mea, pentru că presupune o renunțare completă la propria persoană, o anulare a propriilor plăceri în favoare persoanei de lângă, un sacrificiu care, ca multe altele, își primește într-un final răsplata. Cadou de Crăciun  este povestea Ramonei, care abandonează vopseaua de păr, cerceii și secretele, pentru că lui Cristi îi plac femeile naturale, nevopsite și fără brizbizuri. Iubirea mea trebuie să fie autentică și nu păpușă de vitrină. Nu‑mi plac artificiile decât de Reve­lion și la sărbători naționale. Prietenii și tanti Lia. mătușa, o avertizează, dar dragostea e prea mare: Se vede imediat că‑i de la țara, comentau cunoștințele, așa a apucat la el în comună, că doar nu era să iasă mă‑sa la seceră pudrată cu Max Factor! Tanti Lia, care o crescuse, fusese mai necruțătoare: - Să te ferești, scumpa mea, de ăștia care fac pe marii evangheliști, sunt de obicei niște ipocriți imposibili. Vor neveste 'natu­rale', dar ochii le sticlesc după dame vopsite. Ține minte de la mine, când o fi să te înșele, o s‑o facă tocmai cu cine nici nu gandești!

Și anii trec, așa cum știu ei mai bine să treacă, pe nesimțite, într-o fericire gingaș de naivă, întărită de lipsurile și sacrificiile din acea perioadă. Într-al optulea an, Ramona amanetează o brățară moștenire de familie, pentru a-i face o mare bucurie lui Cristi: un calculator. Ințenția este să recupereze cu orice preț bijuteria, chiar de ar fi să împrumute bani de la tanti Lia, dar cu toate pregătirile frenetice pentru un Crăciun de vis, uită de termenul limită și brățara este vândută. Domnului de la amanet i se face milă de ea și-l spune la cine a ajuns brățara. Potopul de fericire o inundă când află că soțul ei e ăla de a cumpărat-o. Și mai abitir se ocupă de pregătiri și jubilează la gândul unui Crăciun împlinit. Vine seara de Crăciun, sosesc și invitații pintre care tanti Lia și o colegă de-a Ramonei, un pic vulgară și despre care se știa că e încurcată cu un bărbat însurat. Și la încheietura mâinii ei ce? Da, brățara Ramonei. Frumos, nu? Sau cum mai spunea tanti Lia, izvor de nesecată înțelepciune de cartier: și dacă stai să te gândești, e mult mai palpitant să fii amantă decât ne­vastă. Și mai es­tetic. Una‑i vizitată cu flori și obrazul proaspăt ras, și alta cu ligheanul cu izme­ne și ciorapi murdari, puși la muiat în Dero peste noapte!

Să știi cine ești, să fii cineva. Oglinzi străine.

Este sănătos să ştii cine eşti (poate chiar mai sănătos decât obsesia vegan), să te cunoşti îndeajuns de bine încât să ştii din ce eşti făcut, din cât la sută visuri, speranțe, cât aroganță, cât prefăcătorie, cât imaginație și cât hotărârea necesară să reușești să dozezi toate ingredientele de mai sus într-un aluat din care să iasă ceva, fără a te pierde în rețele străine, oferite mărinimos la tot pasul.

Dacă introspecția nu a prea dat roade de-a lungul anilor, această cunoaștere se va realiza prin interacțiunea cu exteriorul (introspecția nu e generată tot de interacțiunea cu exteriorul?!), prin încercările exteriorului de a toci interiorul. Te vei lovi de obstacole și vei încerca să le depășești sau te vei ascunde sub pătură în așteptarea ca ele să treacă, vei pierde, vei câștiga, (te) vei dezamăgi, iar pe parcursul fiecărei modificări climaterice, vei conștientiza mai bine propriile limite, propria materie.

Instinctul este să-l percepi pe cel de lângă tine prin prisma propriei oglinzi a realității, așa cum e ea, mai mult sau mai puțin deformată, iar de-a lungul vieții te vei reflecta în varii oglinzi străine. Uneori vei ceda și-i vei lăsa să te cioplească, să te potrivești cu reflexia, alteori vei lua dalta și te vei ocupa personal de problemă. De ce? De dragul aprobării, de dragul afecțiunii, din confuzie. Dar oamenii și oglinzile lor se vor succeda, se vor schimba sau vor dispărea, iar o viață de perpetuă reconstruire de dragul altora nu aduce satisfacții pe termen lung.

Dacă tu nu știi cine ești, cum să alegi care dintre chipurile care te privesc cu insistență și nerăbdare din glinda interlocutorului este cel cu adevărat al tău, cel trist sau cel vesel, cel independent sau cel patologic dependent, cel arogant și nepăsător sau cel prea implicat, cel urât sau cel frumos? Toate? Nici unul? Contează să știi?

Contează să nu iroseşti plastilina pe fantezii străine!